Cimi-sictirul civilizaţiei

Postul ăsta a fost sursa de inspiraţie pentru următorul articolaş (de îmbrăcăminte blogosferică second-hand pentru nopţile şi aşa călduroase de vară – şi e “second” pentru că ideile bune au fost spuse deja, glumele mele ar fi răsuflate ca şi stomacul bănăţean, indignarea patetică).

Mda,  poţi învăţa multe din crima mediciniştilor din Cimişoara. Civilizaţie nene, nu poţi să arunci cadavrul la tomberon, trebuie împachetat cu grijă. Nu poţi să ai atâta lipsă de politeţe încât să nu fii afectat de crima pe care ai anchetat-o încât să nu omori un nevinovat pe şosea. Ar fi un păcat. Iar Banatul e rupt din Rai, de-aia li se rupe de restul ţării. Şi pe-o gură de rai se pot întâmpla multe. Dar staţi la rând, eu prima, cu titlu de împrumut de la Mantzy, că de altele n-am, doar sunt fată.

O cunoştinţă mă înnebunise cu Timişoara asta (ca toată lumea dealtfel). Că acolo oamenii sunt altfel, că sunt mult mai cizelaţi, că poţi să-ţi faci un viitor, că s-a săturat de ţăranii din Craiova… bla bla. Iniţial a nimerit într-un apartament în care mişunau gândacii dar i-au cerut 150 de euro pe lună şi a acceptat din lipsă de timp pentru a căuta ceva mai bun. E bine deci că au lumină, poţi să vezi toată mizeria şi toate gângăniile pentru a le extermina. În cel de-al doilea apartament în care a stat a întârziat cu plata chiriei şi avea sechestru pe bunuri iar când s-a dus cu banii să şi le recupereze a aflat că proprietara le vânduse la nişte ţigani. Bineînţeles că făceau mai mult decât datoria pe care o avea.
Oamenii… ce să zic. Foarte de treabă. Unul a şi futut-o. Un taximetrist. N-a fost însă suficient de civilizat să o scoată la produs. Poate făcea rost de bani de chirie. În felul acesta proprietara nu mai era nevoită să încalce regulile de “deontologie orăşenească”.  Ţiganii nu mai se căpătuiau şi nu mai aveau bani de luat cu împrumut 4 bucăţi buze reci prin cămine jegoase. Sunt sigură însă că taxi-driverul a mers mult mai civilizat pe străzile luminate şi iluminate ale Timişoarei după ce a aruncat civilizat prezervativul la coş, şi nu în toaletă.
Poate că dacă era la medicină şi nu la psihologie s-ar fi dus civilizat la cursuri pentru că nu poţi să ştii când ai nevoie să cunoşti cum se tranşează un cadavru.
A renunţat la facultate. Ce păcat că nu mai poate studia minţile civilizate ale nevroticilor timişoreni (cu uşoare accente psihotice de prime time news).
Ei şi suedezii… Doar că suntem în România, deci creieraşul primeşte acelaşi procent de aer băşit, flatulaţilor, prea-luminaţilor, îndatoraţilor (vezi titlul de împrumut, vreau şi dobândă).

Pisicologie

(Precizez de la bun început că nu mă iau foarte tare în serios cu următoarea postare.)

Citeam undeva că pisicile care sunt adoptate torc mai puţin decât cele care au crescut alături de mama lor. Cu alte cuvinte, m-am gândit eu, pisicile care suferă o angoasă de separare torc mai puţin, deoarece torsul este o modalitate de a-şi arăta fericirea şi mulţumirea, care în al doilea caz nu este completă. M-am gândit imediat la veterana din casa mea, la Catutza, ce nu a părăsit plaiurile autohtone numite “Căsuţa noastră şi împrejurimile” ce toarce într-o frenezie, din orice, uneori chiar tâmp. Mama ei probabil a iubit-o pentru că şi ea şi-a îndeplinit rolul de mamă cu dedicaţie. Modelele, rolurile pe care le asimilăm în copilărie îşi vor pune amprenta mai târziu asupra vieţii noastre, şi de ce nu ar fi valabil şi pentru animale? Revenind la Catutza… la ultima sarcină mama i-a luat puii şi i-a dat prea devreme , înainte ca ea să fi încheiat alăptarea, iar apoi am sterilizat-o, şi pe ea şi pe fiica ei de 1 an, Kitty, ce nu apucase să ia pui.

Sechele presupun că au rămas pentru amândouă. Nemaivorbind de nefericirea ce a urmat imediat după ce s-a produs separarea, Cat a fost foarte tristă atunci când pisicuţa noastră metiş de albastră de Rusia, Pissa, a născut. Vederea puilor i-a reactivat toată acea suferinţă şi a devenit posomorâtă în momentele în care nu era apatică. Totuşi, se posta pe un scaun în faţa lor atunci când Pissa alăpta şi ar fi stat acolo ore în şir. Se autoînvinuia pentru pierderea puilor şi acum se pedepsea? Dovezile de masochism nu vor putea fi niciodată probate pe o necuvântătoare… din păcate. Cert este că în aceeaşi perioadă şi comportamentul faţă de  Kitty s-a schimbat, a devenit irascibilă şi agresivă atunci când se întâlneau, mult mai pregnant decât atunci când pur şi simplu se mai ciondăneau uneori, ca orice pisică. Prezenţa ei era o dovadă că ea era mamă, că ea avusese parte de acea suferinţă pentru că era mamă, aşadar era mai bine să dispară decât să îi reamintească aceste realităţi dureroase. Nu cumva acelaşi lucru se întâmplă cu multe mame care inconştient dau vina pe copiii lor pentru suferinţele pe care le îndură din cauza rolului conferit de naşterea lor? Într-un fel putem găsi o similitudine între simţul animalelor şi cel al copiilor, care îşi dau lesne seama atunci când nu sunt doriţi sau atunci când asupra lor se varsă sentimente materne negative, chiar şi atunci când mama nu îşi dă seama de acest lucru. Iar consecinţele pe termen lung sunt destul de grave pentru că el va transfera interacţiunile din această relaţie primară asupra înţelegerii lumii şi asupra raportării la această lume, pe care o va privi ca fiind primitoare sau dimpotrivă, ostilă.

Kitty. După ce ovarele i-au fost extirpate a început să se comporte ca un motan. Este agresivă, mai ales faţă de consoartele sale de acelaşi sex şi face pipi din picioare. Uneori îşi însemnează teritoriul, aşa cum am văzut doar la motani. Având în vedere că nu a fost împlinită ca femelă nici nu ar avea cum să toarcă, semn de mulţumire şi bunăstare. Incertitudinea cu privire al rolul ei a generat nesiguranţă afectivă. După ce m-am mutat înapoi la Craiova şi am început să petrec mai mult timp cu ea şi să-i arăt că o iubesc a început să devină ceva mai receptivă la aceste semnale de apreciere, de care ea are nevoie constant, nu doar sporadic.  În psihanaliză termenul pentru preferinţa faţă de comportamentul masculin şi adoptarea acestuia se numeşte invidie de penis. Bineînţeles că în cazul ei instalarea simptomului a fost favorizată de lipsa caracteristicilor feminine. Este cumva prinsă la mijloc. Nu poate să manifeste o minimă simpatie şi înţelegere faţă de celelalte pisici din casă de acelaşi sex, dar atunci când un motan vine să le “curteze” le apără cu înverşunare, din 2 motive spun eu: se comportă într-un fel ca un motan care apără teritoriul său iar pe de altă parte ca o pisicuţă geloasă, care vrea să pună piedici unui act sexual.

Lady este o pisică Exotic Short Hair pe care primii ei stăpâni au cumpărat-o dintr-un pet-shop. Binecunoscutele lacrimi ale persanelor formaseră sub ochişorii ei gălbui două bălţi maronii. Mi-o şi imaginez  în acea cuşcă neîncăpătoare, luată de la pieptul pufos al mamei sale pentru a sta zile în şir într-un hipermarket aglomerat şi gălăcios, în aşteptarea unui client care să plătească o sumă astronomică pentru ea. Nici măcar nu îşi terminase stagiul de “puiuţ”. A urmat apoi şederea într-un cămin în care stăpânii plecau dimineaţa şi ajungeau seara acasă. În tot acest timp ea stătea într-o cameră micuţă dintr-un apartament din Piaţa Alba Iulia şi zgâria canapelele şi tot ce era bun de zgâriat pentru a da toată furia aceea afară. Furia a dat-o însă pe ea afară din căsuţa neprimitoare dar călduroasă. A ajuns într-un apartament cu vedere la verdeaţă din Tineretului şi de aici la verdeaţa dintr-o curticică din  Craiova. Am încercat să îi dau toată dragostea de care eram în stare, dar e greu să ştergi urmele unei nevroze de abandon. Oricum persanele nu sunt nişte “personalităţi” excesiv de afectuoase, dar ea chiar trebuie să se simtă în deplină siguranţă şi să aibă încredere totală ca să toarcă, lucru care se întâmplă, cel puţin în ultimul timp, atunci când suntem singure şi ştie că poate să-şi manifeste sentimentele. Este foarte posesivă. A fost de ajuns o singură dată să se aşeze o altă pisică pe locul ei de la capătul patului ca să nu se mai culce niciodată acolo. Pentru că i-au fost de atâtea ori trădate sentimentele nu mai acceptă jumătăţi de măsură. Cel mai mult m-a impresionat faptul că a fost cea mai fericită şi şi-a manifestat iubirea faţă de mine în toată plenitudinea ei atunci când ne-am mutat şi ea pesemne a văzut că am luat-o cu mine şi nu a rămas acolo, abandonată din nou. Se ataşase şi de Pissa, pe care am găsit-o în faţa blocului, se dezmierdau, se jucau, dar atunci când au ajuns într-un mediu “competitiv” precum cel din Craiova, au lăsat treptat aceste semne de prietenie deoparte şi au permis egoismului şi luptei pentru atenţie şi supravieţuire să pună stăpânire pe comportamentul lor.

Culmea e că te-ai fi aşteptat la Pissa să aibă comportamentul cel mai dificil, având în vedere că am luat-o din stradă şi că era ceva mai sălbatică, mai ales la început. Treptat, s-a adaptat şi s-a ataşat de persoanele care au constituit noua ei familie. Raportat la viaţa obişnuită a oamenilor, putem spune că dacă ai o copilărie satisfăcătoare, lipsită de frustrări şi nesiguranţă şi primeşti de la părinţi “armele” pentru supravieţuire, acestea te vor ajuta să te adaptezi apoi în orice fel de mediu. Această pisică s-a simţit mai protejată în stradă decât se simţea Lady pe aşternutul pufos dintr-o cuşcă. La fel, putem întâlni copii proveniţi din familii sărace material dar bogate spiritual care sunt mai sănătoşi psihic decât cei care provin dintr-un mediu care le poate dărui doar ceea ce se poate cumpăra cu bani. În schimb Pissa nu prea poate să îşi îndeplinească obligaţiile de mamă pentru că avem o căţea care se comportă cu puii de parcă ar fi ai ei şi acceptă “concurenţa”(despre ea poate într-o altă poveste). Sau este posibil să fi preluat acest comportament de la mama ei, care deşi eu sunt convinsă că i-a dăruit multă dragoste, Pissa fiind o pisicuţă foarte dulce şi iubitoare, nu cred că i s-a dedicat în totalitate, fiind preocupată şi să… rămână în viaţă şi să facă rost de hrană. Sunt curioasă care va fi evoluţia la maturitate a puiuţilor, pe fondul în care chemările lor nu sunt întotdeauna auzite, poftele lor nu sunt întotdeauna satisfăcute.

Freud spunea că timpul petrecut cu o pisică nu e niciodată pierdut. O pisică pe divan ar fi o cauză pierdută… dar o prezenţă fermecătoare.

Cadouri hi5

Primesc (în folderul spam bineînţeles) un mail prin care sunt anunţată că va fi ziua unui prieten de pe hi5 săptămâna asta. Mi se sugerează că poate aş dori să îi trimit şi un cadou. Cadou? Zic, bine, din întâmplare chiar îmi e prieten şi în viaţa reală (sau irl… cum se zice mai nou şi mai trendy) şi pot să îi dau o ciucalată, o floricică, un răhăţel cu moţ, ce se găseşte. Dar aflu că nu, sunt complet depăşită de curentul frankensteinian numit modă. Ştiu că am aflat cu întarziere, dar niciodată nu e prea târziu să-ţi aplatizezi creierul.

Deci ideea e următoarea: ai de ales între nişte animaţii puerile şi stupide ce frezează ridicolul pe care trebuie să le plăteşti cu MONEDE HI5! Iar pentru 80 de monede plăteşti 1.19 euro şi pentru 160 dublul sumei, evident. Modalităţile de plată sunt: de pe mobil, card, sau numerar. Eu mă întreb cum vine ultima parte. Există vreun sediu hi5 în care un funcţionar hi5 te întâmpină cu un zâmbet fals ca toate “D-urile ” şi “P-urile ” de pe acelaşi site… să-ţi ia traista de euroi pentru aceeaşi traistă de prieteni idioţi care s-ar putea bucura că primesc aşa ceva? 

În halul ăsta de alienare am ajuns încât nu mai putem să trimitem cadouri adevărate şi acceptăm să fim jefuiţi de nişte vânători de prostie şi vânzători de Aluzii la viaţa reală? Pentru că aste reprezintă, ele sunt doar nişte “aluzii”   la cadourile adevărate şi urările autentice, dar nu le pot niciodată înlocui. Şi nu sunt ieftine deloc. Dacă sumele ar fi simbolice nu mi s-ar părea (aproape) nimic de condamnat. Dar pentru o imagine cu un iphone plăteşti 375 de monede, iar pentru un avion 800 de monede, deci 11, 9 euro! Şi măcar căţeluşul cu balonul sub formă de inimioară e mai simpatic, dar avionul nu are nimic spectaculos, dacă e să luăm în serios prostia asta şi să o analizăm.

De fapt, chiar nu mi-aş fi imaginat că aceste desene virtuale, că altfel nu pot să le zic, ar putea fi băgate în seamă de cineva. Mi-am amintit de o carte în care autorul trimite la o editură romanul său şi din greşeală ajunge la secţia dedicată copiilor şi culmea, îi este publicat şi cunoaşte un succes imens. Cam aşa şi aici, doar că invers. Au fost inventate pentru copii până în 7 ani, dar uite că merg şi la ăia de 17. Mai bine zis, mai ales la ăia, pentru că un copil are o înţelegere uneori mai profundă şi mai veritabilă a lucrurilor decât un adolescent care îşi imită “haita” din care face parte.

Eu una chiar m-aş simţi jignită dacă aş primi o prostioară de genul ăsta, mi s-ar părea mult mai ok să-mi trimită un mail persoana respectivă în care să îmi spună ceva despre sine sau despre relaţia noastră, cu alte cuvinte, aş dori COMUNICARE, şi încă una autentică, nu 3 clickuri şi gata, am scăpat de tine. Câtă lipsă de imaginaţie! Cuvintele eliberează dragilor, cele spuse din suflet… Şi nu, o imagine nu face cât o mie de cuvinte, mai ales dacă acea imagine pierde atât de mult din originalitate prin folosirea excesivă a celor care folosesc excesiv mouse-ul şi mai puţin tastatura.

Meditaţii matematică

Am citit pe net un articol. Era de meditaţii matematică. Un absolvent al facultăţii de matematică a Universităţii Bucureşti şi-a lansat recent un mini-site în care-şi promovează aceste servicii. Design plăcut, conţinut util, site uşor de navigat. În  pagina de articole sunt prezentate teoreme şi proprietăţi explicate de el pas cu pas, şi din care se poate vedea felul său de predare,  iar în prima pagină, “cartea lui de vizită” şi ce-l caracterizează. Desigur, referitor la lucrul cu elevii. De menţionat că acest absolvent are şi modul psiho-pedagogic şi experienţă vreo 5 ani în meditaţii matematică. Şi mai mult decât atât, din ce afirmă el, e dedicat, serios, şi-i place foarte mult să lucreze cu copiii şi să-i pregătească pentru examene, de bacalaureat sau de admitere în licee şi facultăţi. Mai multe detalii puteţi găsi accesând http://www.octavianghergheli.ro/

Multilateral dezvoltat, la zgârcenie

Şi când se face ditamai animalul puteţi pur şi simplu să îi ajustaţi diferite părţi ale corpului ca în Patul lui Procust.

Totuşi, să recunoaştem că producătorii nu duc lipsă de idei.

sursa

Confesiune

Îmi imaginez cum o ploaie torenţială de vară spală şi păcatele acestui blog: superficialialitatea, răutatea, ideile obsedante şi pe alocuri delirante, încercarea de captare a atenţiei prin titluri şi conţinuturi tabloidizate.

Dar de fapt nu vreau să şterg nimic, nu vreau să modific nimic, răul şi nimicnicia sunt o parte din mine şi cerneala virtuală trebuie să stea mărturie.

Super Boc…k

Super Boc cu ce fise funcţionează ca să furnizeze limbi răcoritoare pe vreme de toropeală electorală? Că deh, până şi fundul lui Super Băse transpiră de la atâta mers pe asfalt încins, de la atâta învârtit în jurul cozii bălăioare a duduii Udrea, nu de-alta dar de când s-a lăţit o ocoleşte mai greu. 

Abordare psihanalitică a romanului “Viaţa mea de bărbat” de Philip Roth

      „Viaţa mea de bărbat” este opera în care Philip Roth se eliberează. Elementele autobiografice mascate şi însuşi stilul care este unul de confesiune ne fac să credem că această lucrare a vrut să fie pentru autorul ei o modalitate de a aşeza pe divanul îngust şi pretenţios al literaturii afectele şi pulsiunile sale voluminoase şi sălbatice. Criticile au fost în general favorabile, totuşi, într-o recenzie din New York Times, lui Roth i se reproşează că nu a reuşit să se elibereze de „fantomele din trecut” nici în această lucrare, şi că frumuseţea sa literară a avut de suferit din această privinţă. Acestei opinii îi putem răspunde prin faptul că tocmai această minuţioasă inspecţie a psihicului său este cea care îi conferă farmec. Iar dacă admitem că psihicul matur este un produs al istoriei libidoului, atunci aceste elemente nu aveau cum să nu îşi facă loc în paginile sale.

      Romanul se constituie în două părţi. Cea de a doua, după cum sugerează şi numele, „Povestea mea adevărată”, reprezintă o relatare la persoana I a scriitorului Peter Tarnopol despre viaţa sa, iar prima parte însumează în cele două secţiuni ale sale 2 dintre nuvelele acestui scriitor, care au în centrul lor personajul Nathan Zuckerman, în ipostaze diferite însă, istorisiri nuanţate ale aceleiaşi poveşti. Obsesia lui Tarnopol facilitează demersul de a rezuma povestea sa: după despărţirea de soţie, scriitorul nu mai e în stare să îşi refacă viaţa din pricina efectului devastator pe care l-a avut asupra lui această femeie, a cărei imagine i se fixează obsedant în minte. Şi demersul său scriitoricesc are de suferit, el nemaipublicând nimic de câţiva ani, după ce primul său roman se bucurase de un real succes. Singurul subiect despre care simte că poate să scrie este propria viaţă. Şi o face într-un mod exhaustiv, pătimaş, eliberator.

      S-a spus despre romanul lui Philip Roth că ar trata şi veşnica problemă a războiului dintre sexe. Acest lucru ar putea avea verdicitate dacă şi partea adversă ar putea riposta. Or, narcisismul său este atât de mistuitor încât celelalte personaje sunt pur şi simplu nimicite. Atât situaţiile cât şi personajele sunt prezentate în aşa manieră încât ele să îl pună într-o lumină favorabilă. Lumea este oglinda chipului său, a psihicului său, iar organizarea sa internă îşi are rădăcinile în copilărie. Demersul de a aplica psihanaliza în acest roman este facilitat de discuţiile cu terapeutul său, de unde aflăm elemente preţioase din copilăria lui, care şi-au pus amprenta asupra personalităţii sale adulte, precum şi elemente din istoria sa actuală. Câteva din aceste puncte le vom atinge şi noi, prin unirea lor urmărind trasarea hărţii psihicului său, repere principale care îi modelează în primul rând gândirea şi apoi acţiunile. Ne vom folosi şi de elementele care apar în cele două nuvele, pentru că eul său narcisic se exprimă nu numai prin ceea ce este, ci şi prin ceea ce şi-ar dori să fie, iar trecutul ne oferă partea lipsă din puzzle, şi cea mai importantă, a ceea ce a fost.

      Peter Tarnopol este fiul cel mic al unei familii de evrei. Mama sa este hiperprotectoare şi îl copleşeşte cu atenţia şi afecţiunea sa, astfel că este lesne de înţeles de ce narcisismul său ia amploare mai târziu, având în vedere că egoul său a fost hrănit încă din copilărie cu sentimente de omnipotenţă şi invincibilitate. În paralel, inconştientul a înregistrat însă trăirile autentice de neputinţă, generându-le pe ultimele două pentru a compensa şi a se apăra de acest intrus care ar fi disturbat ordinea sa internă şi pe care instanţa superioară nu putea să-l stăpânească. Preluând o scenă dintr-un film celebru, orchestra interpretează cea mai frumoasă arie în timp ce nava se scufundă, diferenţa fiind aceea că eroul nostru ţine ochii închişi, crezând că este pe scena Operei şi închipuindu-şi chiar că i-a fost distribuit rolul cel mai important în această piesă numită viaţa lui, acela de dirijor.

      Ca o compensaţie pentru faptul de a fi cel mai mic dintre fraţi, în mod simbolic la maturitate fratele său primeşte în roman tocmai rolul de a lupta contra inegalităţilor sociale. Totuşi, prezenţa fraţilor săi îi lezează profund egoul narcisic, astfel că ambii vor trece în primele două povestiri fictive prin transformări dezagreabile. Ambii îşi vor dezamăgi părinţii prin alegerile pe care le vor face în viaţă. El era şi cel mai plăpând şi mai bolnăvicios dintre ei, trebuia tot timpul să îi fie administrate medicamente şi vitamine, de aceea mai târziu şi-a lucrat cu obstinaţie corpul, aducându-l în acea formă bună şi la acea structură armonioasă pe care şi le dorise cu atâta ardoare. Vedem aici şi un complex de inferioritate care face ca, deşi multe alte elemente din viaţa personală să difere în cele trei povestiri, cea profesională să urmeze acelaşi curs care îi face pe părinţii lui să fie mândrii de el: atât Nathaniel Zuckerman cât şi Peter Tarnopol termină facultatea printre primii şi devin profesori străluciţi de literatură. Acest complex de inferioritate se opune doar aparent narcisismului său, căci el este motorul care face ca viaţa să îi fie modelată după aşteptările mamei sale în ochii căreia se vedea un semi-zeu.

      Relaţiile cu mama poartă marca ambivalenţei afective, iar mai târziu de aceeaşi ambivalenţă va avea parte şi soţia sa Maureen, numai că în sens invers. În ceea ce o priveşte pe mamă, şedinţele de analiză sunt cele care îl fac să aducă la nivelul conştientului o parte din ura pe care o simte faţă de ea, iar despre Maureen spune că o urăşte, totuşi are o fascinaşie malignă faţă de persoana ei, ceea ce ne face să credem că afectul a fost inversat. Mama sa este şi o femeie foarte aprigă, ce îi provoacă numeroase angoase în primii ani de viaţă, iar teama faţă de ea este interiorizată ca să poată fi prelucrată mai uşor şi transformată într-un ataşament şi devotament excesiv faţă de ea. Mama falică este înlocuită la maturitate de soţia castratoare, complexul Oedip rămânând nerezolvat în copilărie se încearcă asta la maturitate. Dar prelungirea care este penisul în copilărie devine la maturitate eul său liric. Iar Maurren pur şi simplu îl castrează, el nu mai este în stare să scrie absolut nimic după ce o întâlneşte. Nu putem atribui acest lucru simplului fapt că era nefericit, deoarece mulţi scriitori îşi extrag seva din propria viaţă.

      Ambivalenţa faţă de mamă este ilustrată în două episoade semnificative. În primul dintre ele ni se dezvăluie şi angoasa de separare, care este evidentă şi atunci când se desparte de Maureen. După 9 ani în care părinţii lui stătuseră în acelaşi apartament, fuseseră nevoiţi la cererea proprietarului să se mute. Părinţii lui găsiseră un apartament asemănător, dar în ultima noapte tânărul Peter Tarnopol fusese nevoit să doarmă într-o cameră cu totul străină de modul său de viaţă anterior, motiv pentru el să pună la îndoială coeziunea vieţii şi a familiei lui: „Va fi aşa pentru totdeauna? Izgonire? Derută? Dezordine? Eram noi pe ducă?” şi imediat apare primul element de dualitate afectivă, iniţial faţă de fratele său: „Va avea cumva ca rezultat scufundarea navei fratelui meu, aflată departe în primejdiosul Atlantic de Nord, de către o torpilă germană?”. Gelozia faţă de fratele său face ca acest gând aparent de teamă faţă de moartea sa să fie la nivelul inconştientului o dorinţă nerealizată ca acesta să piară în război, pentru a nu mai rivaliza cu el la dragostea oferită de mamă. A doua zi, venind de la şcoală, în loc să se ducă la apartamentul cel nou, se duce la cel vechi şi, negăsindu-şi părinţii, şi-a închipuit că naziştii ajunseseră pe strada lor şi îi răpiseră mama. Ajungând la noul sanctuar al familiei, izbucneşte în plâns când o vede „nebătută, neînsângerată, neviolată.” Deşi spune că acest plâns se datora faptului că aceasta era nevătămată şi că noul apartament fusese transformat în cursul dimineţii astfel încât arăta ca cel vechi, el este de fapt un plâns de vinovăţie, pentru că avusese fantezii agresive îndreptate împotriva mamei. Atunci când îşi închipuie că ea a fost violată, transferă propriile dorinţe în acţiunile fictive ale naziştilor.

      În cea de-a doua istorisire, întâlnim atât ambivalenţa afectivă faţă de mamă, cât şi tendinţele contradictorii dintre teama de separare şi dorinţa de independenţă. Povestirea de către tatăl lui la telefon a acestei întâmplări şi izbucnirea sa în plâns arată că a avut o importanţă deosebită pentru Peter,  care şi-o reaminteşte atât din punct de vedere faptic, cât şi emoţional, cu acurateţe, afectul este aşadar eliberat şi are rolul unei amintiri-ecran. Afară era o furtună teribilă şi mama lui venise să îl ia de la grădiniţă, cu galoşii lui şi pelerina ca să nu îl ude ploaia până la piele pe drum, la care el i-a aruncat o privire de ucigaş şi i-a spus „Du-te acasă!”. Nu a vrut nici măcar să-şi pună gluga, a trecut pe lângă ea şi a mers prin furtună în timp ce mama lui se ţinea în spate după el. Iar tatăl lui adaugă: „Aveai patru ani şi jumătate! (…) Trebuia să faci toate lucrurile prin forţe proprii, ca să se vadă ce persoană deosebită eşti tu – şi uită-te Peppy, şi vezi ce-a ieşit din asta!”.

      În relaţia cu tatăl a încercat într-adevăr să facă lucrurile în felul lui, şi nu aşa cum îl învăţa părintele lui, pentru a-l sfida. Cartea care îi aduce succesul se intitulează „Un tată evreu” şi pune sub semnul ridicolulului raporturile familiale din familiie evreieşti, în special cele pe filieră paternă. Prin forma sa de satiră, lucrarea constituie o agresiune împotriva tatălui său, folosindu-se de singura armă din dotare: talentul artistic. Această agresiune indică un Supraeu slab, ca rezultat al unui complex oedipian nerezolvat. Nici interdicţia incestului nu este complet asimilată de către Peter Tarnopol, care în cea de-a doua dintre nuvelele sale, „Cununat cu dezastrul”, ajunge să şi-o facă iubită pe fiica soţiei lui. Chiar dacă nu există o legătură de sânge între ei, fascinaţia pentru tânăra fată se manifestă încă din perioada când era copilă.

      Această a doua nuvelă merită analizată prin faptul că a inserat în ea toate elementele care ar provoca dezgustul familiei la adresa lui. Se căsătoreşte cu  Lidia, o femeie care este victima unui incest din partea tatălui şi este terorizată de mamă în copilărie, sănătatea ei mentală devenind din acest motiv foarte şubredă. Narcisismul său prinde aripi în această nuvelă, el fiind eroul şi salvatorul. Lidia este însă şi oglinda în care îşi vede chipul, însă ştim că în oglindă cartea trebuie întoarsă invers pentru a o citi. Pentru a-l citi pe Peter Tarnopol trebuie să facem acelaşi lucru: Lidia reprezintă tot ceea ce a fost diferit de viaţa lui în aparenţă, dar în esenţă, tot ceea ce inconştientul lui a considerat că a fost la fel de traumatizant: ”Dar fără un caz de incest în familie, erau destule lucruri care puteau zdruncina un băiat evreu: mama nedemnă de a fi mamă, tatăl nedemn de a fi tată, mătuşile bigote şi lipsite de dragoste – bunicile mele nu puteau inventa ele însele o tânără shiksa, la modul lor de gândire, cu un dosar mai reprezentativ şi de rău augur decât cea aleasă de Nathan cel plăpând.” Mama terorizantă a Lidiei este de fapt propria sa mamă, pe care într-o altă circumstanţă nu ar fi avut curajul să o prezinte la fel. Tatăl său tiranic şi incestuos este asimilat de inconştientul său propriului tată, de care în mod conştient însă îl leagă sentimente de respect, admiraţie şi dragoste.

      Aici este nevoie să introducem un alt element, pur speculativ, dar necesar în a înţelege logica scriiturii sale. Ipoteza este că în copilărie a avut sentimente profunde de afecţiune faţă de sora sa, natura lor depăşind graniţa relaţiilor fraterne. Privirile ei erau însă îndreptate asupra tatălui, acelaşi faţă de care îşi disputa supremaţia asupra mamei. El este mai întâi demonizat în această nuvelă, apoi aruncat de pe piedestalul său de către justiţiarul Nathan Zuckerman pentru a se arunca la picioarele fragilei şi neajutoratei Lidia. Însă, mai târziu, pentru a atenua sentimentele de vinovăţie dar şi pentru a nu deteriora definitiv relaţia de obiect cu tatăl, îl introiectează şi ajunge deci să facă acelaşi lucru ca şi el. Lidia este salvată dar să nu uităm că mai întâi este pedepsită, viaţa ei este zugrăvită doar în nuanţe de gri şi negru de către penelul lui Peter Tarnopol, de fapt reprezentând o pedeapsă pentru sora lui că nu i-a răspuns la sentimente în copilărie.

      Prima nuvelă ne atrage atenţia prin scena în care iubita lui din tinereţe, Sharon, îşi introduce diferite obiecte în ea în timp ce acesta o priveşte tulburat: „era o viziune atât de misterioasă şi de captivantă, cum nu mai văzuse Zuckerman în viaţa lui”. Actul sexual, realizat în acest fel, de fapt nu are loc, de aceea îl absolvă de orice vină. Putem considera atât prima cât şi cea de-a doua nuvelă drept vise diurne, pe care le putem dezlega prin acelaşi tip de interpretări ca şi în cazul unui vis nocturn, deoarece scriitorul este un visător cu ochii deschişi, el încifrează în textul lui mesaje care au nevoie de cheia potrivită pentru a fi dezlegate, iar la ea se poate ajunge doar urmând indiciile inserate în operă.

      O altă trimitere la legătura afectivă dintre tatăl şi sora sa se face atunci când, profesor fiind, personajul său are o legătură cu una dintre studente. Autoritatea este simbolică şi face trimitere de fapt la rolul de părinte. Legătura este sortită eşecului şi, mai mult decât atât, de ea află şi Maureen, care nu încetează să îi amintească de ea şi să i-o reproşeze. Preia deci încă o dată rolul mamei, de data asta pentru a fi ea însăşi justiţiară şi răzbunătoare.

      Detestarea ordinii sociale prestabilite s-a făcut încă din copilărie, dialogurile contradictorii dintre el şi tatăl lui pe acest subiect constituind dovada acestui lucru. În cea de-a doua nuvelă Sinele triumfă în lupta cu Supraeul. Fuge în lume împreună cu fiica sa vitregă şi renunţă şi la cariera de profesor, încălcând normele morale, sociale, familiale, ţintind direct în predicile tatălui său cu aceste acţiuni de neconceput. El defulează conţinuturile inconştientului său în această nuvelă pentru ca neconcordanţa dintre realitatea internă şi cea externă să nu mai fie resimţită ca fiind atât de acut dureroasă.

      Dialogurile cu psihanalistul său, dr. Spielvogel, amintesc ca formă de primele, dar şi în esenţă sunt similare, cel puţin din punctul de vedere al pacientului, care proiectează în analist sentimentele faţă de tatăl său, iar cuvântul ca formă este doar un canal prin care circulă afectele între cei doi, mai insalubru la început, mai curat pe măsură ce o parte din „murdăria” din inconştient se deversează. Barajul rezistenţei îşi deschide pe rând porţile. La început interpretările psihanalistului sunt respinse categoric, apoi însă, ele se năruie ca un castel de nisip, nu fără efort şi fără suferinţă psihică, pentru că este mai mult decât dificil să demaşti regina închisă în turnul de fildeş al acestui castel numit Sine ca fiind o „vrăjitoare rea” atunci când ai fost crescut într-o familie de evrei respectabilă de la jumătatea secolului XX: ”am devenit din ce în ce mai dispus să contest versiunea originală a copilăriei mele foarte fericite, cu ajutorul unor amintiri mai degrabă dickensiene despre mama, ca persoană copleşitoare şi înspăimântătoare (…) au început să iasă la iveală amintiri ale unor momente de cruzime, de nedreptate, de ofense la adresa inocenţei şi integrităţii mele.”

      Analistul are menirea să-i restructureze personalitatea şi ordinea interioară, de aceea nu acceptă ca oglinda analistului să reflecte şi o altă realitate decât propriul său chip. Atunci când îl întâlneşte din întâmplare în staţia de autobuz reacţionează virulent: „Spielvogel era deţinătorul istoriei mele intime, urma să fie instrumentul însănătoşirii mele psihice, spirituale (…) Cum am putut să fiu atât de prost încât să-mi dezvălui tainele cele mai întunecate unei persoane care ieşea în public şi circula cu autobuzul? Cum am putut crede că bărbatul ăsta de vârstă mijlocie, deşirat, care părea stors de puteri şi lipsit de apărare sub gluga verde ca măslina, străinul ăsta banal din autobuz ar putea să mă scape de necazurile mele?”. Nu este în stare să urce alături de el în mijlocul de transport în comun şi, mai târziu, când este confruntat de către dr. cu acest eveniment nu este în stare să îşi explice reacţia. Peter Tarnopol se poartă de fapt ca un copil care îşi doreşte toată atenţia din partea părintelui său şi nu poate realiza că dincolo de el mai există şi o altă lume pentru acesta, clivează eul psihanalistului în eul bun atunci când este cu el şi eul rău atunci când este departe de el.

      Egoul lui este profund lezat în al său narcisism atunci când Spielvogel scrie un articol despre el într-o lucrare de specialitate şi consideră că realitatea a fost atât de profund şi de iremediabil alterată încât se gândeşte chiar să întrerupă terapia. Fortificaţiile narcisice discutate în acel text sunt, paradoxal, cele care îl împiedică să vadă articolul lui ca fiind altceva decât un atac la demnitatea sa. Amploarea reacţiei sale este exagerată, având în vedere că din cele 15 pagini de text doar 2 sunt despre el. Or, poate tocmai asta era problema, că nu erau decât două, că el era cel de-al patrulea caz prezentat; ca şi în istoria sa individuală, şi ultimul, şi cel mai plăpând. Psihanalistul îi expune propria viziune, care este folositoare şi în a interpreta legătura subiectului cu tatăl său: „Nu-ţi place ca eu să-ţi descriu tatăl şi, prin extindere, să te descriu pe dumneata, fiul şi moştenitorul lui, ca ineficace şi supus (…) După câte s-ar părea, asta tinde să dilueze cam prea mult sentimentul consolator al inocenţei victimizate.”

      Dialogul dintre ei pe acel subiect este chintesenţa terapiei până în acel moment. Peter Tarnopol se foloseşte de orice mijloc pentru a se apăra de interpretările lui Spielvogel, neagă cu vehemenţă orice ar putea dăuna imaginii de sine, dar de fapt încearcă să se apere de el însuşi. Întreaga carte ,este construită pe această tânguială a scriitorului, un fel de mărturie în faţa instanţei supreme a Supraeului a celui care vrea să se folosească de circumstanţele atenuante în condamnarea sa ca vinovat de crimele morale.

      Care sunt victimele aşadar? Karen, studentă de-a sa, cu care începe o relaţie extraconjugală la iniţiativa lui; Maureen, fosta lui soţie, a cărei moarte şi-o doreşte cu ardoare şi care se produce într-un mod sălbatic, şi Susan, care încearcă să se sinucidă după ce el o părăseşte. Aceste femei sunt de fapt obiecte sexuale pentru nevrozatul Peter Tarnopol şi reprezintă, în această ordine: mama iubitoare, care îi îndeplineşte toate dorinţele; mama castratoare, ce îi stopează pornirile sexuale; mama care este nimicită. Ultimele 2 îi marchează destinul şi personalitatea. Maureen este o femeie cicălitoare, cu o dispoziţie mereu fluctuantă, iritabilă, nărăvaşă, stridentă iar Susan este calmă, răbdătoare, liniştită, influenţabilă, discretă. Ele reprezintă pulsiunile de viaţă şi de moarte, Eros şi Thanatos. În visul diurn al lui Philip Roth, muţenia lui Susan este un simbol al morţii pe când Maureen cea învolburată şi răvăşitoare nu poate fi decât un simbol al vieţii sale la fel de zgmototoase în interior precum crizele isterice ale lui Maureen. Le leagă însă gândirea lor de sorginte patologică, iar poate faptul că Peter Tarnopol le-a ales nu este întâmplător. Rădăcinile bolnave ale inconştientului său aveau nevoie de ramificaţii la fel de putrede pentru a realiza o conexiune veritabilă, dovadă că relaţia „sănătoasă” cu studenta sa Karen a eşuat, în timp ce legăturile care aparent îl făceau să sufere sau nu îi aduceau satisfacţii, cu Maureen, respectiv Susan, au rezistat.

      Susan era moartă nu doar din punct de vedere afectiv, dar şi sexual, pentru că nu reuşea să aibă orgasm. Peter Tarnopol încearcă să îi trezească receptivitatea sexuală dar nu reuşeşte, o ajută să îşi refacă viaţa, începând cu şcoala pe care o abandonase, dar şi această intervenţie este în final sortită eşecului. Femeile erau nu doar obiecte sexuale pentru el, ci şi diamante neşlefuite pe care el le finisa dar şi în care îşi căuta chipul schimonosit de durere. Însă atunci când încerca să cioplească alte trăsături pentru a îmblânzi acea figură tristă, sfârşea prin a le distruge cu totul.

      Măsura în care Maureen îşi pune amprenta asupra vieţii sale este mare, dar măsura în care trecutul îşi pune amprenta asupra alegerii ei în prezent este şi mai mare. Reprezentând figura maternă autentică, nu cea trecută prin sita idealizării, este lesne de înţeles de ce Peter alege să se căsătorească cu ea, de ce nu o poate scoate din viaţa lui nici după ce se despart în mod oficial şi de ce face din persoana ei o adevărată obsesie. Personalitatea ei despotică, atât de apropiată de percepţia asupra figurii mamei din copilărie, îl aduc pe Peter la stadiul de copil neajutorat şi dependent de ceilalti. Cu alte cuvinte, are loc o regresie la stadiul sadic anal ce îi activează nevroza obsesională, caracterizată prin

Oana Stancu – misterul nedezlegat al demisiei

Mi-a plăcut de Oana Stancu dintotdeauna şi de-asta am fost mirată să nu o mai văd pe sticlă. Bine, nu mi-a plăcut atât de mult încât să o caut disperată pe Google atunci când nu am mai zărit-o la Antenele 2 şi 3, dar de curând apariţia ei neaşteptată pentru mine la o emisiune de la Realitatea Tv a produs un scurtcircuit: wow, cum a ajuns aici? Am suprasolicitat motorul Google dar tot nu am reuşit să aflu exact de ce şi-a dat demisia de la Jurnalul Naţional, de ce nu mai are emisiunea “Ţara pe care o merităm” la Antena 2. Totuşi, sunt anumite piese din puzzle pe care pot să le lipesc:

Pe www.reportervirtual.ro scria aşa pe 21 octombrie:

Realizatoarea emisiunii “Tara pe care o meritam” (Antena 1) si-a dat demisia astazi de la Jurnalul National, unde sapa pe domeniul politic. “Niste picaturi care au umplut paharul, dar nimic senzational”, mi-a spus Oana Sancu. UPDATE: Acum lucreaza la Realitatea tv.

Vreo 10 zile mai târziu Ciutacu face un top al preferatelor lui din televiziune. Sunt vreo 7-8 nume acolo, şi de la Antena 3 şi de la Realitatea. Oana Stancu lipseşte. Dacă ceea ce spunea la statusul de pe mess este adevărat atunci cum de Victor Ciutacu a ignorat-o pe una dintre femeile cu care a lucrat de multe ori, atât la el în emisiune cât şi la Sinteza Zilei. Cumva este o coincidenţă că a făcut acest top la doar câteva zile după plecarea ei? Nu este exclus să fi vrut să îi arate că relaţiile profesionale dintre ei s-au rupt definitiv, că nu mai consideră că ea face parte din elita jurnalismului. Cert e că nu a mai răspuns pe blogul lui la nici unul dintre comentariile referitoare la Oana Stancu începând cu acel moment.

Şi ce ştim noi despre Ciutacu? Nu o să mă apuc acum să arunc cu rahat şi să zic că este un pupin-motan şi un lingău, că este un nesimţit, de tonomat nu mai zic… aşa cum spun mulţi din online, refuz să spun aşa ceva. Cert este că omul ăsta nu cred că a zis  vreodată o vorbă bună despre Traian Băsescu, nici la Vorbe grele, nici la Sinteza Zilei, ba chiar se poate spune că a fost un critic înverşunat al acestuia. Şi nu sunt deloc subiectivă, nu am nimic cu el, doar că am urmărit de prea multe ori ultima dintre emisiuni şi nu am cum să afirm altceva, lucrurile fiind mult prea evidente. Nici măcar nu spun că nu are dreptate să îl critice. To make a long story short, e anti-Băsescu.

Or, se pare că Oana Stancu ar avea simpatii portocalii, şi că acel scandal pe care l-a provocat  indirect cu Elena Băsescu, ce s-a dovedit de fapt a fi doar o coincidenţă de nume, a fost pentru a decredibiliza emisiunea Sinteza Zilei. Remember? Era vorba despre o femeie cu acelaşi nume care a primit o casă de la primăria Bucureşti. Oops, A UITAT să menţioneze că era vorba de o altă Elena Băsescu? Chestia asta chiar este suspectă. Dar se apară: “Am spus noi că e fiica preşedintelui?”

Comentariul de pe blogul lui Ciutacu al unei cititoare: (era off-topic dar lumea era inflamată şi trebuia să-şi spună of-ul undeva):

Poza zilei: little miss sunshine

La soare te poţi uita dar la dânsa ba (dacă ar fi văzut-o bobocii lui Lorenz ar fi urmat-o şi mai abitir):