Ieri m-a trezit o prietena la 8 si un sfert cu mesajul “a iesit idiotul ala”. Am refuzat sa cred asa ceva, mai ales ca eram buimaca dupa somn, m-am gandit ca poate nu l-o fi votat pe Geoana, dar mi-am amintit instantaneu ca are mai mult decat un singur neuron. Am intrebat-o cum e posibil asa ceva si mi-a spus ca mai toti cunoscutii de varsta noastra, tineri si ei, l-au votat pe Basescu pentru a nu iesi comunistii. Dumnezeule, asta e “viitorul tarii”, o haita de retardati influentabili? Nu am mai putut sa adorm, a fost ca in datile cand imi murea vreun animal foarte drag, atat de adanc am simtit lovitura. Oare cei care l-au votat cum mai pot pune capul pe perna, mai ales aia din strainatate, care au fugit dincolo de bine ce traiau si acum ni l-au lasat noua pe cap pentru inca 5 ani? Dupa aceea am inrosit telefonul, cred ca aveam nevoie de confirmari si de alte persoane care sa imi inteleaga frustrarea. O alta prietena a fost din partea PNL la o sectie de votare din cartierul ei si a facut o statistica ad-hoc la cei carora li se vedea optiunea de vot, avand in vedere ca buletinul era foarte subtire: persoanele despre care stia ca sunt mai dotate la mansarda, care au inteles cum stau lucrurile si de ce trebuie sa alegem schimbarea au votat PSD, in schimb o gramada de cocalari, de pitzi si de indivizi lipsiti de judecata proprie au stampilat PD-L. Ca si Mircea Badea, sunt profund intristata ca avem 5 milioane de orbi in tara asta care de ieri nu mai este si a mea. Vreau sa se aleaga praful de tot, pentru ca asa merita aceia care au pus botul la “anti-comunism”, “lupta impotriva mogulilor cei rai”, “referendumul prin care Basescu a luptat pentru popor”. Pana una alta, mi-am scos televizorul din camera, cartile sunt mult mai bune si mai sigure atunci cand vrei sa te refugiezi din calea prostiei, a perversitatii si a tupeului fara margini. Sa inghita altcineva curvele facute ministru calare pe 2 mosii, eu nu mai pot. Sa suporte altii bataia de joc si hahaiala unuia care ar trebui trimis cu forta pe mare, pentru ca este clar ca altceva decat a fi capitan de vas nu va sti niciodata sa faca. Votantilor portocalii le doresc sa isi hraneasca tartacuta aia goala cu hahaielile lui si cu dejectiile scoase de roboteii propagandisti, iar stomacul pot sa si-l umple cu pungile de faina si de zahar, sa vedem daca le ajunge 5 ani. Galetile sa si le puna pe cap, e mai intelept asa, decat sa fie martori la grozaviile pe care megalomaniacul le va savarsi acum, cand stie ca este ultimul (nostru) drum, asta daca nu modifica fragila Constitutie si se alege pe viata. Videanu, Blaga, Berceau, n-au avut nici o jena sa se intalneasca la MAI pentru ca fraudarea alegerilor sa mearga struna. In viitor, nici macar nu se vor mai sinchisi sa dea niste explicatii pe care numai o minte puerila le poate procesa, iar democratia va fi inmormantata fara fanfara.
Astazi m-am trezit in acelasi cosmar, iar maine voi continua sa traiesc in aceeasi mocirla in care ne vom afunda tot mai mult, pentru ca nici sa emigrez nu imi permit. Mai bine faceam o facultatea tehnica, nu psihologia, desi se pare ca voi avea destui clienti.

Postul ăsta a fost sursa de inspiraţie pentru următorul articolaş (de îmbrăcăminte blogosferică second-hand pentru nopţile şi aşa călduroase de vară – şi e “second” pentru că ideile bune au fost spuse deja, glumele mele ar fi răsuflate ca şi stomacul bănăţean, indignarea patetică).

Mda,  poţi învăţa multe din crima mediciniştilor din Cimişoara. Civilizaţie nene, nu poţi să arunci cadavrul la tomberon, trebuie împachetat cu grijă. Nu poţi să ai atâta lipsă de politeţe încât să nu fii afectat de crima pe care ai anchetat-o încât să nu omori un nevinovat pe şosea. Ar fi un păcat. Iar Banatul e rupt din Rai, de-aia li se rupe de restul ţării. Şi pe-o gură de rai se pot întâmpla multe. Dar staţi la rând, eu prima, cu titlu de împrumut de la Mantzy, că de altele n-am, doar sunt fată.

O cunoştinţă mă înnebunise cu Timişoara asta (ca toată lumea dealtfel). Că acolo oamenii sunt altfel, că sunt mult mai cizelaţi, că poţi să-ţi faci un viitor, că s-a săturat de ţăranii din Craiova… bla bla. Iniţial a nimerit într-un apartament în care mişunau gândacii dar i-au cerut 150 de euro pe lună şi a acceptat din lipsă de timp pentru a căuta ceva mai bun. E bine deci că au lumină, poţi să vezi toată mizeria şi toate gângăniile pentru a le extermina. În cel de-al doilea apartament în care a stat a întârziat cu plata chiriei şi avea sechestru pe bunuri iar când s-a dus cu banii să şi le recupereze a aflat că proprietara le vânduse la nişte ţigani. Bineînţeles că făceau mai mult decât datoria pe care o avea.
Oamenii… ce să zic. Foarte de treabă. Unul a şi futut-o. Un taximetrist. N-a fost însă suficient de civilizat să o scoată la produs. Poate făcea rost de bani de chirie. În felul acesta proprietara nu mai era nevoită să încalce regulile de “deontologie orăşenească”.  Ţiganii nu mai se căpătuiau şi nu mai aveau bani de luat cu împrumut 4 bucăţi buze reci prin cămine jegoase. Sunt sigură însă că taxi-driverul a mers mult mai civilizat pe străzile luminate şi iluminate ale Timişoarei după ce a aruncat civilizat prezervativul la coş, şi nu în toaletă.
Poate că dacă era la medicină şi nu la psihologie s-ar fi dus civilizat la cursuri pentru că nu poţi să ştii când ai nevoie să cunoşti cum se tranşează un cadavru.
A renunţat la facultate. Ce păcat că nu mai poate studia minţile civilizate ale nevroticilor timişoreni (cu uşoare accente psihotice de prime time news).
Ei şi suedezii… Doar că suntem în România, deci creieraşul primeşte acelaşi procent de aer băşit, flatulaţilor, prea-luminaţilor, îndatoraţilor (vezi titlul de împrumut, vreau şi dobândă).

(Precizez de la bun început că nu mă iau foarte tare în serios cu următoarea postare.)

Citeam undeva că pisicile care sunt adoptate torc mai puţin decât cele care au crescut alături de mama lor. Cu alte cuvinte, m-am gândit eu, pisicile care suferă o angoasă de separare torc mai puţin, deoarece torsul este o modalitate de a-şi arăta fericirea şi mulţumirea, care în al doilea caz nu este completă. M-am gândit imediat la veterana din casa mea, la Catutza, ce nu a părăsit plaiurile autohtone numite “Căsuţa noastră şi împrejurimile” ce toarce într-o frenezie, din orice, uneori chiar tâmp. Mama ei probabil a iubit-o pentru că şi ea şi-a îndeplinit rolul de mamă cu dedicaţie. Modelele, rolurile pe care le asimilăm în copilărie îşi vor pune amprenta mai târziu asupra vieţii noastre, şi de ce nu ar fi valabil şi pentru animale? Revenind la Catutza… la ultima sarcină mama i-a luat puii şi i-a dat prea devreme , înainte ca ea să fi încheiat alăptarea, iar apoi am sterilizat-o, şi pe ea şi pe fiica ei de 1 an, Kitty, ce nu apucase să ia pui.

Sechele presupun că au rămas pentru amândouă. Nemaivorbind de nefericirea ce a urmat imediat după ce s-a produs separarea, Cat a fost foarte tristă atunci când pisicuţa noastră metiş de albastră de Rusia, Pissa, a născut. Vederea puilor i-a reactivat toată acea suferinţă şi a devenit posomorâtă în momentele în care nu era apatică. Totuşi, se posta pe un scaun în faţa lor atunci când Pissa alăpta şi ar fi stat acolo ore în şir. Se autoînvinuia pentru pierderea puilor şi acum se pedepsea? Dovezile de masochism nu vor putea fi niciodată probate pe o necuvântătoare… din păcate. Cert este că în aceeaşi perioadă şi comportamentul faţă de  Kitty s-a schimbat, a devenit irascibilă şi agresivă atunci când se întâlneau, mult mai pregnant decât atunci când pur şi simplu se mai ciondăneau uneori, ca orice pisică. Prezenţa ei era o dovadă că ea era mamă, că ea avusese parte de acea suferinţă pentru că era mamă, aşadar era mai bine să dispară decât să îi reamintească aceste realităţi dureroase. Nu cumva acelaşi lucru se întâmplă cu multe mame care inconştient dau vina pe copiii lor pentru suferinţele pe care le îndură din cauza rolului conferit de naşterea lor? Într-un fel putem găsi o similitudine între simţul animalelor şi cel al copiilor, care îşi dau lesne seama atunci când nu sunt doriţi sau atunci când asupra lor se varsă sentimente materne negative, chiar şi atunci când mama nu îşi dă seama de acest lucru. Iar consecinţele pe termen lung sunt destul de grave pentru că el va transfera interacţiunile din această relaţie primară asupra înţelegerii lumii şi asupra raportării la această lume, pe care o va privi ca fiind primitoare sau dimpotrivă, ostilă.

Kitty. După ce ovarele i-au fost extirpate a început să se comporte ca un motan. Este agresivă, mai ales faţă de consoartele sale de acelaşi sex şi face pipi din picioare. Uneori îşi însemnează teritoriul, aşa cum am văzut doar la motani. Având în vedere că nu a fost împlinită ca femelă nici nu ar avea cum să toarcă, semn de mulţumire şi bunăstare. Incertitudinea cu privire al rolul ei a generat nesiguranţă afectivă. După ce m-am mutat înapoi la Craiova şi am început să petrec mai mult timp cu ea şi să-i arăt că o iubesc a început să devină ceva mai receptivă la aceste semnale de apreciere, de care ea are nevoie constant, nu doar sporadic.  În psihanaliză termenul pentru preferinţa faţă de comportamentul masculin şi adoptarea acestuia se numeşte invidie de penis. Bineînţeles că în cazul ei instalarea simptomului a fost favorizată de lipsa caracteristicilor feminine. Este cumva prinsă la mijloc. Nu poate să manifeste o minimă simpatie şi înţelegere faţă de celelalte pisici din casă de acelaşi sex, dar atunci când un motan vine să le “curteze” le apără cu înverşunare, din 2 motive spun eu: se comportă într-un fel ca un motan care apără teritoriul său iar pe de altă parte ca o pisicuţă geloasă, care vrea să pună piedici unui act sexual.

Lady este o pisică Exotic Short Hair pe care primii ei stăpâni au cumpărat-o dintr-un pet-shop. Binecunoscutele lacrimi ale persanelor formaseră sub ochişorii ei gălbui două bălţi maronii. Mi-o şi imaginez  în acea cuşcă neîncăpătoare, luată de la pieptul pufos al mamei sale pentru a sta zile în şir într-un hipermarket aglomerat şi gălăcios, în aşteptarea unui client care să plătească o sumă astronomică pentru ea. Nici măcar nu îşi terminase stagiul de “puiuţ”. A urmat apoi şederea într-un cămin în care stăpânii plecau dimineaţa şi ajungeau seara acasă. În tot acest timp ea stătea într-o cameră micuţă dintr-un apartament din Piaţa Alba Iulia şi zgâria canapelele şi tot ce era bun de zgâriat pentru a da toată furia aceea afară. Furia a dat-o însă pe ea afară din căsuţa neprimitoare dar călduroasă. A ajuns într-un apartament cu vedere la verdeaţă din Tineretului şi de aici la verdeaţa dintr-o curticică din  Craiova. Am încercat să îi dau toată dragostea de care eram în stare, dar e greu să ştergi urmele unei nevroze de abandon. Oricum persanele nu sunt nişte “personalităţi” excesiv de afectuoase, dar ea chiar trebuie să se simtă în deplină siguranţă şi să aibă încredere totală ca să toarcă, lucru care se întâmplă, cel puţin în ultimul timp, atunci când suntem singure şi ştie că poate să-şi manifeste sentimentele. Este foarte posesivă. A fost de ajuns o singură dată să se aşeze o altă pisică pe locul ei de la capătul patului ca să nu se mai culce niciodată acolo. Pentru că i-au fost de atâtea ori trădate sentimentele nu mai acceptă jumătăţi de măsură. Cel mai mult m-a impresionat faptul că a fost cea mai fericită şi şi-a manifestat iubirea faţă de mine în toată plenitudinea ei atunci când ne-am mutat şi ea pesemne a văzut că am luat-o cu mine şi nu a rămas acolo, abandonată din nou. Se ataşase şi de Pissa, pe care am găsit-o în faţa blocului, se dezmierdau, se jucau, dar atunci când au ajuns într-un mediu “competitiv” precum cel din Craiova, au lăsat treptat aceste semne de prietenie deoparte şi au permis egoismului şi luptei pentru atenţie şi supravieţuire să pună stăpânire pe comportamentul lor.

Culmea e că te-ai fi aşteptat la Pissa să aibă comportamentul cel mai dificil, având în vedere că am luat-o din stradă şi că era ceva mai sălbatică, mai ales la început. Treptat, s-a adaptat şi s-a ataşat de persoanele care au constituit noua ei familie. Raportat la viaţa obişnuită a oamenilor, putem spune că dacă ai o copilărie satisfăcătoare, lipsită de frustrări şi nesiguranţă şi primeşti de la părinţi “armele” pentru supravieţuire, acestea te vor ajuta să te adaptezi apoi în orice fel de mediu. Această pisică s-a simţit mai protejată în stradă decât se simţea Lady pe aşternutul pufos dintr-o cuşcă. La fel, putem întâlni copii proveniţi din familii sărace material dar bogate spiritual care sunt mai sănătoşi psihic decât cei care provin dintr-un mediu care le poate dărui doar ceea ce se poate cumpăra cu bani. În schimb Pissa nu prea poate să îşi îndeplinească obligaţiile de mamă pentru că avem o căţea care se comportă cu puii de parcă ar fi ai ei şi acceptă “concurenţa”(despre ea poate într-o altă poveste). Sau este posibil să fi preluat acest comportament de la mama ei, care deşi eu sunt convinsă că i-a dăruit multă dragoste, Pissa fiind o pisicuţă foarte dulce şi iubitoare, nu cred că i s-a dedicat în totalitate, fiind preocupată şi să… rămână în viaţă şi să facă rost de hrană. Sunt curioasă care va fi evoluţia la maturitate a puiuţilor, pe fondul în care chemările lor nu sunt întotdeauna auzite, poftele lor nu sunt întotdeauna satisfăcute.

Freud spunea că timpul petrecut cu o pisică nu e niciodată pierdut. O pisică pe divan ar fi o cauză pierdută… dar o prezenţă fermecătoare.

Am citit pe net un articol. Era de meditaţii matematică. Un absolvent al facultăţii de matematică a Universităţii Bucureşti şi-a lansat recent un mini-site în care-şi promovează aceste servicii. Design plăcut, conţinut util, site uşor de navigat. În  pagina de articole sunt prezentate teoreme şi proprietăţi explicate de el pas cu pas, şi din care se poate vedea felul său de predare,  iar în prima pagină, “cartea lui de vizită” şi ce-l caracterizează. Desigur, referitor la lucrul cu elevii. De menţionat că acest absolvent are şi modul psiho-pedagogic şi experienţă vreo 5 ani în meditaţii matematică. Şi mai mult decât atât, din ce afirmă el, e dedicat, serios, şi-i place foarte mult să lucreze cu copiii şi să-i pregătească pentru examene, de bacalaureat sau de admitere în licee şi facultăţi. Mai multe detalii puteţi găsi accesând http://www.octavianghergheli.ro/

Am încercat toată ziua să intru pe blogul lui Mircea Badea. Am dat la un moment dat peste însemnarea cuiva care susţinea că site-ul lui a fost închis pentru că “deranja”. Se pare că de vină au fost nişte internauţi imbecili al căror stomac este antrenat să ingurgiteze mizerii şi apoi să le regurgiteze pe tastatură, dar nu şi să digere succesul altcuiva.

Câtă nimicnicie să existe în fiinţa ta pentru a te preta la aşa ceva? Este ca şi cum ai spune: nu am cum să îl înving pe ăsta, dar pot să îl înjunghii pe la spate. Cuţitul a fost însă de plastic, minutul lor de glorie s-a multiplicat de câteva ori, s-a dat peste cap, iar apoi s-a disipat.

Mai bine ar încerca să-şi îmbunătăţească propria lor ogradă virtuală şi să se lase de găinării… că Mircea Badea nu ar avea atât de mulţi vizitatori dacă nu ar şi scrie bine. Prima dată este curiozitatea, dar a doua oară nu îţi vizitează nimeni BârLOGul din pură curtoazie.

E drept că nu am mai avut timp să mă uit la televizor în ultima vreme. Poate de aceea abia acum pot să îmi exprim părerea vizavi de subiectul emisiunii lui Mircea Badea de joi seara, pe care o vizionez chiar în momentul de faţă, înainte de a pleca spre Bucureşti cu trenul de… 7 si 10.

Rezumat: amenzi de câte 50 de milioane, emisiune analizată chiar  înainte ca reluarea ei să fie difuzată pe post, motivaţii aberante ale sancţiunilor.

Măi… eu nu înţeleg, am prins ideea că vor să-l facă pe Badea, dar nu pot totuşi să fie suficient de isteţi încât să nu bată la ochi de la o poştă că sunt ca o haită de câini cu spume la gură care au fost aţâţaţi de stăpânul de la Cotroceni? Nici nu s-a difuzat bine o emisiune şi voi o şi analizaţi a doua zi dimineaţa? Atât de disperat să fie Băsescu? Nici nu i se digeră bine ouşorul pe care a promis că îl mănâncă tare de când cu aviara că trebuie să îşi alinieze plutonul să îi lingă cele două ouă ceva mai moi? Sau… mai degrabă nu le are din moment ce are nevoie de interpuşi ca să îşi rezolve problemele? De o confruntare care să implice o discuţie directă nu a auzit, ca între bărbaţi?

Dacă Mircea Badea organizează un miting de protest, eu sunt acolo. Nu neapărat că… vai Doamne, îmi place mie atât de mult Mircea Badea, ci pentru că m-am săturat de aceşti guvernanţi care se comportă precum nişte moşieri în această ţară, consideră că ei au voie să se ia de oricine, folosindu-se de instrumente mârşave precum DNA şi CNA, dar de ei nu are voie nimeni să spună nimic.

Băi imbecililor, aceste emisiuni ar trebui să fie protejate de voi! Ştiţi de ce? Pentru că dacă nu ar fi aceste supape prin care frustrarea populaţiei să se poată elibera cumva printr-o portavoce, oamenii ăştia pe care voi îi numiţi pulime s-ar arunca precum hienele la gâtul vostru întreţinut cu mâncăruri grase prin restaurante fine şi mirosind a parfumuri scumpe, probabil pentru a ascunde putoarea ce vă caracterizează, jigodiilor.

Pe www.gobegiftshop.ro putem comanda nişte cadouri frumoase pentru cei dragi. Şi aceste cadouri trebuie să aibă şi o semnificaţie. Când este vorba de nişte daruri simbolice desigur. Că nu cred că mai are cineva nevoie să ştie ce semnificaţie are un diamant dacă îşi permite unul. Iar dacă nu ştii care este aceea ţi se oferă indicaţii chiar în dreptul produsului. Şi ce poate fi mai frumos, mai gingaş, mai simbolic (şi mai ieftin) decât o floare?

Bunăoară:

Cala – “sunt siluetă”

Frezia – “sunt-eşti siluetă”

Întrebarea mea este: Un bujor ce ar putea să însemne? “Sunt grasă şi frumoasă”?

Să o lămurim de la bun început: “licurici” în viziunea lui atinsă de raza modestiei. Pentru că eu cred că îşi merită cu prisosinţă locul pe care îl ocupă la fiecare dintre cele 3 categorii la care a fost laureat în cadrul Galei Zece pentru România, organizată de Realitatea TV.

Jurnalişti: locul 2 – după Cristian Tudor Popescu, înaintea lui Ion Cristoiu, cele două stele de pe firmamentul jurnalismului din  România.  Ştiu, nu îşi doreşte să fie inclus în această categorie şi, tehnic vorbind, nici nu prea are ce căuta aici.  Dar, în fapt, Mircea Badea poate fi numit jurnalist prin faptul că emisiunea lui este o reflectare a realităţii din societatea românească, subiectivă ar spune unii, obiectivă dacă privim pur şi simplu în jurul nostru. Mircea Badea are subiectivismul specific editorialiştilor. Este pe aceeaşi ramură cu Ion Cristoiu şi Cristian Tudor Popescu, care îşi trag seva din jurnalismul de “tranşee”, este aproape de sol, de existenţa obiectivă, se poate ajunge la el fără scară, şi nici nu este atins de astrul “puterii”, şi prin putere înţeleg nu numai sentimentul unora de atotputernicie şi infailibilitate, ci şi puterea aia pe care se bat politicienii noştri acum, care a făcut din mulţi “deontologi” sclavi portocalii (…galbeni, sau roşii). Iar în privinţa calităţilor care ar face din Mircea Badea un gazetar în adevăratul sens al cuvântului, cine nu e convins de ele să îi citească blogul. E adevărat, ar fi un gazetar ceva mai pasional, dar cred că jurnalismul de la noi ar avea nevoie de o abordare de acest gen, de cuvinte care să aibă substanţă, iar această subtanţă să nu fie una dirijată din exterior către marea învolburată a publicului, şi nici una care să o dea “cotită” atunci când întâlneşte o stâncă peste care nu ar trece prea uşor, cu alte cuvinte un subiect mai greu de abordat, incomod, sau care ar atrage un val de antipatie asupra sa. App, cred că unora le e foarte bine în vârful copacului, dar atenţie că soarele arde tare şi valoarea lor se ofileşte cu cât se întind mai mult către soare (în tot spectrul său galben, portocaliu sau roşiatic) întru fotosinteză,  iar toamna, cum bate vântul mai puternic, o dată cu alegerile, riscă să fie doborâţi.

Analişti: locul 3 - după Ion Cristoiu şi înaintea lui Marius Tucă. Această clasare cred că i-a convenit cel mai mult, pentru că are o vădită admiraţie pentru ambele personaje iar de Marius Tucă îl leagă chiar o relaţie de prietenie. Bine, dacă ar fi să îl întrebăm pe Mircea Badea ce părere are de această gală şi de poziţionarea sa în cadrul diferitelor categorii cred că ar răspunde “bine că s-a terminat frăsuneala asta de 10 pentru România” şi “mă doare în cot pe ce loc am ieşit”. Uite aşa ajungem să reflectăm asupra calităţii sale de “analist”. Lui Mircea Badea nu îi este teamă să spună ceea ce gândeşte, nu îi este teamă de cuvinte, atâta timp cât respectă regulile gramaticale, nu îi este teamă de oameni, atâta timp cât respectă regula „Cu samuraii lupţi ca samuraii, cu tâlharii, ca tâlharii”. De puţine ori s-a înşelat atunci când a făcut analize sau predicţii. Iar acele greşeli şi le-a asumat. Faptul că nu foloseşte cuvinte pompoase nu înseamnă că nu le cunoaşte semnificaţia, că nu poate să le lege într-o amărâtă de propoziţie sau că a citit mai puţine cărţi. Dimpotrivă. Mircea Badea şi-a dat seama că pentru a ajunge la oameni prin cuvintele pe care le rosteşte, informaţia trebuie procesată ca apoi să poată fi digerată, că nu trebuie să facă paradă de cultura sa, de deşteptăciunea sa, precum un fel exotic de mâncare cu denumire pretenţioasă, ci pur şi simplu trebuie să le folosească subtil pe acestea două pentru a genera conţinut, nu pentru a reprezenta conţinutul însuşi.

Cel mai admirat român: locul 3 – după Andreea Marin şi înaintea Andreei Esca. Nu, nu cred că mintea lui a croşetat ceva, ba chiar cred că nu i-a picat deloc bine la stomac “sandwich”-ul din titlu, având în vedere preferinţele sale în materie de femei, dar e prea devreme să am inspiraţie pentru altceva. Sunt sigură însă că votul românilor la această categorie nu l-a lăsat indiferent. A fost pentru prima dată când a concurat împotriva lui Traian Băsescu şi a lui Călin Popescu Tăriceanu, şi este de fapt singura categorie în care ar putea concura împotriva lor. Se amuza teribil în emisiunea lui de acest lucru, i-a îndemnat chiar pe participanţii la sondaj să îl voteze (“pick me, pick me “) Şi uite că Tăriceanu a ieşit pe ultimul loc (Băsescu nu avea cum să nu iasă pe primul loc, să fim serioşi). Mwuahahahaha. Pun pariu că pentru acest unic motiv Mircea Badea jubilează. Şi din nou se amuză. Nu pentru că îl interesează pe el direct pe ce loc este situat în orice fel de top. Ci pentru că ştie că pe CEILALŢI îi interesează. Şi pentru că unii acum îşi bagă ghearele în gât de oftică (vezi Robert Turcescu – un ghinionist loc şapte atât la categoria “jurnalişti” cât şi la cea de “analişti”). Cât despre cele două doamne care îi ţin companie lui Mircea Badea în clasament… pe Andreea Esca o admir pentru că are o viaţă de familie care cel puţin din exterior pare exemplară, iar pe Andreea Marin pentru tenacitatea cu care a dus rivalitatea faţă de Mihaela Rădulescu pe cele mai înalte culmi, până într-acolo încât a pus mâna pe capra neagră (mă rog, ţapul mugitor) pe care aceasta o abandonase pentru că era prea nărăvaşă. Teo din păcate a ieşit pe locul 7. Poate la ea o fi cu noroc şi, spre bucuria noastră, o să facă din nou emisiuni cu Mircea Badea. Nu ar fi exclus, nu demult chiar el a aruncat nişte săgeţi în acea direcţie. Revenind… Pe Mircea Badea îl admir pentru tot ce am enumerat în acest post şi pentru că este, cu toate calităţile dar şi cu defectele sale, cel mai “uman” personaj din  peisajul mass-media românesc.

“Dragi cititori” (ăia 3 care sunteţi ), nu voi mai posta nici un articol pe blog o perioadă pentru că am un deadline la o traducere de carte. Dumneaei îmi va mânca zilele şi îmi va toci neuronii pentru următoarele 2 săptămâni:

Sper să ne revedem cu bine şi sănătoşi (la cap… în cazul meu )!

Bye-bye!

De la început această studentă în anul I Ia facultatea de jurnalism din cadrul Universităţii Spiru Haret (puncte puncte…) ne arată de ce ar fi potrivită să lucreze chiar pentru ziarul căruia i s-a vândut pentru prima dată la rubrica “fata de la pagina 5″:

1. Spune că are 1.70 şi 50 de kile şi cu asta îndeplineşte de fapt 2 criterii: a) minte, cam asta e “deontologic”=vandabil la ziarele de scandal (se vede cu ochiul liber că are mai mult de atât) şi b) e în “tendinţi”, foarte important important dacă vrei să lucrezi la un ziar cu sute de mii de cumpărători dar puţini cititori, ADICĂ oferă o informaţie falsă pentru că aşa a bifat ea că este “cul”, să ai 20 de kile sub înălţime.
2. slip cu floricele, una chiar pe Dânsa, mare de tot să se vadă …REZULTĂ s-a prins cum stă treaba, şi textele trebuie să arate la fel: cu înflorituri, să se axeze pe Dânsa, Dumneaei vinde şi, nu în ultimul rând, să fie pe prima pagină, să se vadă mare de tot.
3. Aşa cum am spus, e la Spiru Haret, ceea ce îi oferă suficient de mult timp liber cât să prindă exact atâta experienţă de viaţă cât are nevoie pentru a scrie la o revistă de scandal. De teorie nu vorbim că nu e cazul la Spiru Haret, de-asta şi libertatea de mişcare. Deci, suficiente “ştiri de la ora 5″, “poveştiri de noapte” şi Euforia tv cât să ştii ce e HOT şi cât mai puţine cărţi ca să ştii ce e… NOT!
4. Revenind la ce e HOT, că deja piţipoancele (dacă mă citesc) se gândesc să schimbe frecvenţa, poziţia braţelor este ideală. După cap, exact ca în concursul de mare succes şi angajament .”ia-te în piept cu Nicoleta Luciu”. Sânii sunt un pic ridicaţi, burta pare mai suplă şi nu în ultimul rând e mai interesantă aşa, că doar ea e ”una la un milion”
5. Rujul de pe buze este şi el în acord cu designul ziarului, ţipător. Aş vrea să spun că e la fel de neadecvat dar aş minţi. Dacă pe plajă nu e chiar recomandat să te rujezi cu o nuanţă putenică, ideal fiind să nu te rujezi deloc, în schimb culorile ziarului Libertatea sunt în totală armonie cu subiectele abordate, stridente şi de prost gust.

Eu zic să depună  de pe acum un CV, e păcat să nu fie şi remunerată dacă tot face muncă de teren în Bamboo. A… dar ca ea mai sunt încă 10000 cel puţin în Bucureşti. Sunt convinsă însă că puţine au talentul ei gazetăresc, puţine transformă demersul jurnalisic în artă aşa cum face ea atunci când spune că “îi place să petreacă timpul liber în compania prietenilor şi este pasionată de pictură”. Păi, e de ajuns o dată să inserezi cuvântul pictură în text şi deja eşti cultă în cap Dacă are ceva cunoştinţe în domeniu, acestea îi vor fi foarte folositoare în demersul “deontologic” de a modifica pozele în photoshop, skill deosebit de util la o astfel de publicaţie. Spun asta pentru că un text trebuie să fie ilustrativ pentru o poză (şi nu invers) iar pentru ca acest lucru să fie posibil trebuie făcute “mici” modificări câteodată, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale.

Are toate calităţile pentru a reuşi. Urarea mea e într-un fel de prisos dar, cu puţinele cuvinte din vocabularul meu de ne-jurnalistă, îi doresc ”succesuri”!

Later edit: sper că toată lumea a înţeles că mă refer la “fătuci” nu la ziariste în adevăratul sens al cuvântul. Termenul în sine ma duce imediat cu gândul la Oana Stancu.