Picatura de aur – Michel Tournier

29 Iun

picatura_de_aur_michel_tournier
Uite ca am aflat si eu mai multe despre ce poate fi in sufletul unui imigrant arab in Franta, intr-o realitate ce se impleteste cu basmul. Dupa ce i se face o fotografie in mijlocul desertului, de catre o parizianca blonda intr-un SUV, tanarul Idriss porneste in cautarea acelei imagini, incercand sa se recupereze pe sine, si ajungand sa se reconstruiasca, sau cel putin sa se reevalueze in raport cu lumea occidentala.

Fermecator si exotic in mijlocul oazei si al turmei sale, Idriss pare ca isi pierde aceste atribute in jungla de asfalt, caci daca fotografia este o copie a realitatii, atunci asistam la transformarea sa finala intr-un manechin emasculat. Multa filosofie pe tema fotografiei in cartea asta, din care eu am retinut cat de mult pot falsifica vesticii autenticitatea in favoarea minciunii propagandiste.

Scriitura insasi mi s-a parut mai frumoasa la inceput, iar apoi uratul orasului a acaparat fiecare pagina, marturisesc ca pe final mi-a fost cam greu sa termin lectura. Dar poate sunt eu o romantica. Cel mai mult m-au atras cele doua mini-povestiri din roman, dintr-o epoca a imparatilor si reginelor cu diverse probleme legate de infatisare. Sa ma indrept spre genul fantasy? Hmm…

Nu te misca – Margaret Mazzantini

29 Iun

nu_te_misca-margaret_mazzantini
Este o carte care creeaza suspansul de la prima pagina si il mentine pana la sfarsit. Un chirurg isi vede fiica pe masa de operatie a propriului spital, dupa un grav accident. Povestirea la persoana a doua reprezinta confesiunea in fata acesteia, in legatura cu intamplarile care la nasterea ei i-au marcat acestuia destinul si i-au intunecat iubirea paterna. Amanta lui de atunci ramane si ea insarcinata dar nu pastreaza copilul.

Deja am ajuns pe la jumatatea cartii cu povestirea… Imi place cum scrie Margaret Mazzantini, dar avertizez ca „Nu te misca” este potrivita pentru acei cititori avizi de multa emotie pe fiecare centimetru patrat tiparit, si mai putin actiune. Daca nu privesti drama umana ca pe ceva spectacular in sine, atunci scrierea nu poate fi considerata una densa: lupa autoarei dilateaza fiecare element al naratiunii.

Doua scene sunt exemplar redate, cea a venirii pe lume a unei noi vieti, precum si cea a trecerii in nefiinta a alteia. Apoi, mi s-a parut incredibil felul in care scriitoarea a reusit sa intre in mintea unui barbat. Ma intreb daca o fi vorba de vreun complex in fata tatalui ei pe care a vrut sa-l depaseasca, acesta fiind un nume in lumea literelor italiene. A, si interpretarea lui Penelope Cruz din ecranizarea cinematografica avand acelasi nume o fi fost „superba”, dar echivalentul personajului ei din roman este reprezentat de o fiinta spalacita, in niciun caz o tipa frumoasa, tocmai in asta consta ciudatenia dragostei imposibile pe care chirurgul i-o poarta.

Hotelul alb – D. M. Thomas

5 Feb

hotelul-alb-thomas

Asta trebuie sa fie cea mai misto carte pe care am citit-o, cel putin in ultimul timp. Am inceput-o in engleza, dar trebuia sa apuc dictionarul de prea multe ori, lucru extrem de enervant, asa ca am asteptat sa ajung in tara si sa o gasesc la biblioteca. Subiectul in sine este fascinant, pentru o pasionata de psihanaliza, istorie, si… sexualitate, dar si constructia literara in sine, cu adevarat unica, asa cum aflam de pe coperta a patra.

Ca de obicei cand mai scriu despre vreun roman, ma uit si la ce au avut altii de spus despre asta. Mi se pare atat, dar atat de nedrept sa spui despre cartea asta ca nu „pledezi” pentru ea in totalitate, ci doar pentru primele doua capitole, incat trebuie sa o corectez. Romanul incepe, dupa o scurta corespondenta psihanalitica in jurul „cazului”, cu asa zisul delir al Lisei Erdman, o isterica aflata in terapie cu Freud, iar poezia si proza mintii aflate in suferinta sunt tulburatoare, dar in acelasi timp deosebit de frumoase, incitante, savuroase, hotelul alb este un spatiu mitic al fantasmei.

Apoi, insusi Freud intra in scena, cu relatarea sedintelor si explicatiile sale pe marginea manuscrisului, rod al discutiilor avute cu pacienta, si cine l-a citit ii recunoaste darul de povestitor. Talentul autorului de a transforma patologia in literatura mi s-a parut incredibil, ca si capacitatea sa de a reda fidel tonalitatea lui Freud, iar dupa aceste capitole isi reintra in drepturi ca narator, iar povestea se tese mai departe in jurul Lisei, iar a nu recunoaste valoarea acestei a doua jumatati a cartii este stupid.

Ce mi-a placut: felul in care Erosul si Thanatosul se prind intr-un dans „nebunesc”, caci in boala le poti urmari mai bine pasii; faptul ca psihanaliza nu e bagata acolo intr-un mod pueril entuziast, ci isi arata limitele; faptul ca a reusit sa redea drama Holocaustului in care este aruncata eroina intr-un mod atat de emotionant, uman; nu in ultimul rand, am primit cu bucurie floarea alba a sperantei care ii este daruita cititorului in ultimul capitol, rasarita pe taramul celalalt din oasele mortilor, intr-un „hotel” peste care s-a asternut linistea.

Făpturi uluitoare – Tracy Chevalier

23 Dec

fapturi-uluitoare-tracy-chevalier_16612_1_1324023004

As putea sa-mi inchipui ca au trecut cateva zile de la cea mai recenta postare, daca as inlocui ultima cifra din coada lui 2011. Dar sa las inchipuirea pe seama scriitorilor. Important este ca am apetit sanatos de citit si scris in ultimul timp (nu doar lettres d’amour). Tracy Chevalier s-a stabilit in Anglia cu un an inainte sa ma nasc, dar macar suntem amandoua cumva legate de acelasi oras, Norwich, singura diferenta fiind ca ea a absolvit un master in literatura la University of East Anglia, in timp ce eu doar am stat cu chirie la cativa pasi de aceeasi universitate, in care nu am pus niciodata piciorul.

Legaturile dintre noi doua fiind deja stabilite, sa trecem si la legaturile ceva mai interesante din roman, dintre doua femei de varste  si conditii sociale diferite, unite de pasiunea pentru vanatoarea de fosile. Este prima data cand citesc un roman de atmosfera, care isi propune sa plaseze personaje istorice intr-un context fictional, incercand sa respecte, pe cat permite firul naratiunii, cronologia evenimentelor reale. Si am fost placut impresionata. Scriitoarea a reusit in cele aproape patru sute de pagini sa ma transporte undeva la inceputul secolului 19, fiind un fel de Jane Austen iesita din desuetudine, care trece cu gratie de la salile de bal si problemele legate de statutul marital al femeilor (iar tragedia unei femei fara „barbat” nu este de putina insemnatate in acele vremuri) la aspiratiile lor ceva mai inalte.

Elizabeth Philpot se stabileste impreuna cu celelalte doua surori nemaritate ale sale la Lyme Regis, fiind un loc unde ii este mai usor fratelui sau avocat sa le intretina. Acolo o intalneste pe Mary Annings, o copilandra ce cauta curiosenii, asa cum le numeste ea, pe plaja, impreuna cu tatal ei, iar prietenia lor se intinde pe mai multe decenii, cu urcusurile si coborasurile ei, la fel ca stancile care imprejmuiesc tarmul pe care marea isi desarta comorile. Daca pentru prima cautarea creaturilor fosilizate este un hobby, pentru cea de-a doua este un mijloc de subzistenta. Fiecare capitol este carmuit alternativ de cele doua personaje, cu istorisirea lor la persoana I, si vedem prin ochii lor atat neputinta in fata unei societati a barbatilor cat si aceea de a nu reusi sa zdruncine credinta oamenilor in teoria creationismului, in favoarea adevarului stiintific, caci o data cu descoperirea acelor fiinte impietrite, ihtiozauri, plesiozauri, si altele, lumea nu mai poate fi privita ca fiind aceeasi de la inceputuile ei.

„Fapturi uluitoare” nu are un subiect care sa captiveze de la citirea titlului, vederea copertii, sau din scurta descriere oferita de Polirom. Poate ca nu m-as fi oprit asupra ei, daca nu citeam primul paragraf, care mi s-a parut inteligent si rafinat. Captiveaza cititorul cu fiecare scena insa, care este pictata in cel mai mic detaliu, astfel incat am avut la inceput impresia, provenita din ignoranta-mi crasa, ca roman de atmosfera inseamna pesemne acela care se foloseste de vorbe mestesugite ca sa te prinda in mrejele si itele unei banale cine, plimbari pe plaja, sau drum in oras. Ca tot veni vorba, cu toata iscusinta scriitoarei, tot mi-a fost greu sa inteleg drama unei femei care nu poate iesi neinsotita pe strada, sau oriunde, fara sa fie sagetata de priviri otravite si reprobatoare. Uite de-asta pricep acum un articol citit recent, cum ca literatura ar imbunatati capacitatea de empatie, chiar si pentru doua suflete care s-au perindat pe acest pamant acum aproape doua secole.

Mr. Peanut – Adam Ross

7 Dec

„Mr. Peanut” isi merita cu prisosinta titulatura de cel mai bun debut american, cel putin din anul 2010, desi o carte atat de buna, rodul a peste un deceniu de munca, imbinare armonioasa a telentului, investigatiei, si inspiratiei, este vrednica de o absolutizare. Romanul exploreaza partea intunecata a unei casnicii, si are in centru presupusa crima a lui David Pepin, cercetat pentru uciderea sotiei sale, si cel cu care banuiesc ca scriitorul se identifica cel mai bine dintre personajele masculine principale. Scrierea nu este una liniara, ci construita pe secvente, iar autorul intercaleaza povestea a altor doua casnicii in structura romanului. Astfel, se impleteste in naratiune un episod semnificativ din istoria casniciei detectivului Hastroll, a carui sotie ramane efectiv in dormitor pentru o perioada nelimitata de timp, o desavarsire a expresiei „ma pun in pat, am o migrena” si prilej pentru acesta sa aiba un vis de potential criminal, precum si povestea lui Sam Sheppard, pornind de la cazul barbatului cu acelasi nume, o celebra crima conjugala de acum o jumatate de veac. In ultima, desi cartea nu are o cronologie conventionala, ca atare ordinea nu conteaza, felul inteligent si atractiv in care Ross isi expune propria versiune asupra faptelor a constituit pentru mine partea cea mai placuta a intregii lecturi, iar pentru el banuiesc ca a fost cea mai dificil de construit si asamblat, deoarece este destul de anevoios sa schimbi perceptia in alb si negru pe care opinia publica o are asupra presupusului criminal, un individ „distructiv si afemeiat” aruncand petele de culoare cu care literatura desavarseste tabloul realitatii.

Toate cele trei casnicii pun in discutie ideea de inocenta si vinovatie, precum si felul in care o casnicie se poate metamorfoza atat de spectaculos, de la un sarut tandru dimineata la farfurii aruncate in cap seara, de la dependenta la repulsie si, desigur, transformarea cea mai profunda, o balanta delicata ce oscileaza intre evolutie sau distrugere reciproca. Iata ce declara Adam Ross intr-un interviu din Evenimentul Zilei: „Într-o căsnicie călătorim împreună de-a lungul unei benzi Mobius a timpului, visând câteodată la evadare, la ieşirea din această buclă, o fantezie care, totuşi, ne-ar frânge inimile dacă s-ar împlini.” Nu-i de mirare ca autorul a introdus chiar un personaj cu acest nume in carte,  care mi s-a parut a fi un fel de observator acid si implacabil al cuplului marital si, avand in vedere ca e un ucigas platit, simbolul destramarii care pluteste asupra oricarei casnicii. Scriitorul nu stie secretul unei casnicii fericite, altfel, spune el, i-ar lua locul lui Oprah Winfrey, dar cu siguranta cunoaste ingredientele dezastrului in acest sufleu delicat, care se poate prabusi in orice moment. Ei, bine macar sa sotia lui are simtul umorului, si nu a divortat de el dupa ce a citit romanul, desi asemenea elogii literare o fac desigur sa munceasca ceva mai mult ca sa ii tina narcisismul sub control. Iar daca barbatii sunt si in roman destul de puternic ancorati in tarmul propriilor interese, nevestele sunt infatisate drept fiinte capricioase, care isi pot schimba dispozitia de la un moment la altul, si ce e nou in asta, ati putea intreba, insa ele sunt inzestrate si cu o profunda intelegere a realitatii, care de multe ori le scapa sotilor, si care este scoasa la iveala in momente cheie ale „razboiului” dintre sexe.

Este interesant ca Adam Ross a inceput sa scrie aceasta carte pornind de la un eveniment real, moartea verisoarei sale, care a inghitit un pumn de alune in fata sotului ei, intrand in soc anafilactic. Imediat dupa aflarea intamplarii de la tatal sau a scris trei capitole dintr-o suflare, dar i-au trebuit inca multi ani din propria casnicie, care atunci nici nu debutase, ca sa aiba „insight”-ul acela asupra naturii duale a mariajului pe care numai o privire din interior ti-l poate oferi. Autorul declara ca a adoptat metoda de scriere a lui Nabokov, si anume de creare separata a secventelor, pentru ca apoi sa realizeze punti de legatura intre acestea, tehnica foarte buna pentru a depasi un blocaj creativ, si intr-adevar cititorul sesizeaza cumva acest lucru, poate chiar mai mult decat in cazul prozatorului rus, insa capitolele sunt foarte bine legate intre ele, iar paginile alea multe (vreo 500) se intorc singure printr-o doza considerabila de suspans si de seductie si prindere in mrejele textului sau literar, ca un paianjen care isi construieste cu multa meticulozitate plasa. Regret ca nu stiu mai multe despre casnicie in general, despre acea crima faimoasa in particular, precum si faptul ca nu am vazut decat doua filme de-ale lui Hitchcock, la care autorul face referire intr-un capitol, pentru a intelege toate intertextualitatile din carte, pentru ca fiecare element te ajuta sa le descifrezi pe celelalte, ca un enigmatic si fascinant puzzle. Ca atare, consider ca, peste cativa ani buni, o noua lectura este obligatorie.

Marea aspirație – Tom Sharpe

6 Dec

Mi-am dat seama ce nu imi place la Tom Sharpe: are o poveste buna dar o duce pana in panzele albe, pana dincolo de limita credibilitatii. Inventeaza pur si simplu toate situatiile posibile pornind de la un subiect. Sa luam, de pilda, ”Marea aspiratie”. Intriga incitanta: o editura are un roman trimis de un anonim pe care scrie ”succes” si nu le mai trebuie decat un scriitor care sa pretinda ca el este autorul. Pentru treaba asta se alege un ratat, pe care Frensic, unul dintre agentii literari, il cara in in spate si se intalnea cu el o data pe an pentru ultima versiune din eternul sau roman, ”In cautarea copilariei pierdute”, suportandu-l pentru ca ii amintea de principiile lui literare pierdute.

Avand in vedere ca normele dupa care Piper scria, pe langa imitarea unor nume celebre, erau in concordanta cu ”Romanul moral”, o opera critica pe care intr-un moment neinspirat Frensic i-o daduse ca reper, iar dupa aceea reperele acestuia fusesera plasate cu susul in jos, publicand carti pe care altfel le-ar fi considerat jalnice dar adaptandu-se la gusturile publicului, bineinteles ca natura pseudo-pornografica a romanului ”Pastrati-va, voi, barbati, pentru fecioara” nu poate decat sa aduca probleme si sa fie o inepuizabila sursa de comic, alaturi de satirizarea societatii consumatoriste si a junglei din lumea editoriala. Ca atare, in primele 150 de pagini scriitura e ”delicioasa”, daca mi se permite termenul, caci imi bat capul cu aceasta mini-recenzie fiindca trebuie sa astept sa mi se raceasca niste macaroane.😀

Apoi totul se incurca foarte rau* (spoilere, multe spoilere): vasul de croaziera al editorului american al lui Piper explodeaza in noaptea in care nevasta acestuia se gandeste sa fuga cu tanarul scriitor, motiv pentru care da si foc la casa. Ea devine judecatoare, Piper un fel de preot care ii invata pe enoriasi bunele precepte ale scriiturii de calitate in acelasi loc uitat de lume de pe harta Statelor Unite in care ajung incercand sa se faca uitati, iar Frensic este santajat pentru ca ultimul sa primeasca drepturile de autor, chiar rapit, asta dupa ce scapa ca prin urechile acului de o femeie ranita in orgoliul ei amoros, dupa ce fusese nevoit sa o seduca pentru a afla numele adevaratului autor al romanului. Iar acesta este, bineinteles, o mare surpriza. Mie imi place literatura ceva mai realista… dar amatorii de senzatii tari vor fi satisfacuti. In orice caz, stilul este voios, hazul englezesc este la el acasa, rasturnarile de situatie te tin in priza pana la urma, chit ca te bulverseaza, iar lectura este destul de placuta.

Într-o noapte fără lună – Dai Sijie

6 Dec

[136] Ma pregateam sa ii fac o recenzie foarte buna acestei carti, fiindca am mai citit „Balzac si micuta croitoreasa chineza” si „Complexul lui Di”, care mi-au placut tare mult, ca atare am dedus ca si asta, a treia, ar fi trebuit sa fie la fel de buna, sau poate si  mai „coapta” literar, avand in vedere presupusa maturizare ca scriitor a lui Dai Sijie, romancier si cineast francez originar din China. Motivul pentru care cred ca esueaza in acest roman este acela ca are un subiect atat de mare pentru un potential scriitoricesc care nu i se poate ridica la asteptari. Este cam dificil sa vorbesti despre ultimii 150 de ani din istoria Chinei si sa mai incropi si o poveste de dragoste in toata ciorba asta narativa de 300 de pagini atunci cand nu stii precis pe unde calci, ca sa nu dai in strachini.

Inceputul este destul de bun. Un istoric intrerupe o sedinta in care se discuta despre un film care are ca subiect o ecranizare a vietii ultimului imparat al Chinei, Pu Yi, pentru ca nu se respecta adevarul in scenariul hollywoodian. Nimeni nu il baga in seama, desigur, dar ajunge sa ii povesteasca versiunea sa traducatoarei care il urmareste dupa terminarea sedintei. Este vorba de un imparat schizofren, homosexual, care are un adevarat transfer de personalitate atunci cand caligrafiaza opera unui alt imparat, Huizong, si tot prin „comorile” pe care le-a lasat ultimul ajunge la un manuscris a carui limba nu poate sa o inteleaga, din care face o adevarata… obsesie (ce altceva ar putea sa faca un om cu probleme mintale?).

Atunci cand este escortat de japonezi in Manciuria are o criza de nervi (nu neaparat de la soarta cruda a lui si a Chinei ci mai degraba din cauza neajunsurilor zborului cu un avion de marfa, de nesuportat, intr-adevar, pentru un obraz imperial fin) si rupe manuscrisul cu dinti, iar jumatate din el cade odata cu alte fasii din lucrarile de arta pe care imparatul le sfasie. Ea este gasita chiar atunci de un print decazut, orb, aflat in exil, care isi scosese ochii fiindca ii fusesera impuscate toate pasarile din colectie (hmm, mai degraba cu elementele astea mi-as fi batut eu capul, care o fi fost simbolistica personala…)

Apoi actiunea se muta iar in perioada comunista, iar despre traducatoarea respectiva aflam ca e indragostita de un fel de nepot al acestuia din urma. Numai ca este atat de slab infatisata povestea asta de dragoste, incat eu una mi-o amintesc ca prin ceata, desi ieri am citit cartea: o scena din pravalia cu legume unde lucra el, iepurasul ei alb pentru care cumpara legume ucis cu salbaticie, apoi ei devenind si mai apropiati, pesemne pentru ca tipele sunt mult mai usor de agatat dupa evenimente dramatice. Chiar daca autorul o fi mentionat de ce au intrat cei doi in taina, asta s-a pierdut printre toate detaliile despre arhitectura strazilor, nedreptatile regimului comunist, etc, incat am uitat.

Dup-aia vorbeste de un tablou pictat de un oarecare parinte Castagnari, un iezuit ajuns in China care a facut potretele concubinelor a nu mai putin de trei imparati, tablouri dupa care acestia isi alegeau partenera in seara respectiva, deci intelegem ca munca sa era esentiala pentru destinul tarii. Dar eu cand m-am trezit cu ea profesoara de 5 ani in Franta, si cu un anume Paul d’Ampere venit de nicaieri despre care aflam ca intelegea limba Tumchuc, numele iubitului ei, deja gata, nu mai puteam, rabdarea mea atinsese o limita peste care nu puteam trece. Ca atare am abandonat cu mare entuziasm intreaga operatiune si m-am dus la culcare, caci visasem uneori cu ochii deschisi cat timp citeam, avand in vedere ca atentia nu putea sa imi fie tinuta sub control, iar acum era timpul si pentru vise adevarate.

Este interesant ca, pentru prima data, Dai Sijie mi-a oferit ceea ce ma asteptam de la un roman scris de un francez originar din China, povesti cu imparati si alergari pe coridorul istoriei, cu un covor comunist rosu intins pe jos, pacat insa ca atractivitatea literara a fost foarte scazuta. Si cand ma gandesc cat de simpatic era cand vorbea de psihanalistul sau care nu intelegea despre ce vorbeste in sedintele de terapie din ”Complexul lui Di”. Eh, poate si el a facut un transfer de personalitate, una plictisitoare, atunci cand a adoptat o tema atat de serioasa, in loc sa ramana la subiecte ”dragute” pe marginea carora sa brodeasca o frumoasa naratiune.

Iar eu imi amintesc de fosta prietenie dintre noi si imi vine sa-i spun ”Gata, gata, hai sa-ti ia tanti Carmen povara asta literara (de copil mare cu datorii catre patrie, parinti, si trecut) de pe umeri iar tu sa-mi povestesti mai bine de ce ai omorat cu atata cruzime iepurasul”. Nicio referinta demna de luat in seama pe coperta patru, cred ca asta ar fi trebuit sa fie un semnal de alarma sa pun struto-camila asta la loc in raft, chit ca m-as fi acuzat apoi de superficialitate, but I can live with that. ”Fac parte dintr-o generatie care credea sincer ca o carte iti poate schimba viata”, vorba inteleapta spusa chiar de autor, nu se pune, avand in vedere ca romanul lui te face sa vrei sa iti schimbi viata in sensul de ”forget reading, get a life”. Sau ar fi trebuit sa o rup si eu pe jumatate, sa o ingrop, iar peste cateva sute de ani unii sa se intrebe, asa cum am facut-o si eu, „Dar ce limba se vorbeste aici?”, desi alfabetul va arata la fel. Asta daca nu murim in 2012 si nu mai trebuie sa ne batem capul cu carti proaste.