O perfectă zi perfectă – Martin Page

12 Oct

(19) Pentru Martin Page, Pământul este o partitură muzicală în care notele se intercalează cu tăcerea. Inchipuiți-vă cum ar arăta un roman în care autorul scrijelește liniștea mortiferă a unui univers absurd cu sunetele orchestrei de cântăreți mexicani, care îl însoțește peste tot, asemenea bătăilor inimii, care îi reamintesc că este în viață și că nu s-a putut suprima decât la lumina tiparului, și nu în întunericul crud al durerii.

     Dacă facem corelația cu titlul, obținem descrierea unei lumi care pare a-și tolera ființele imperfecte ce o populează doar pentru ca ea să-și trăiască mai departe perfecțiunea. Mai mult decât atât, își întreține imaginea desăvârșită, schimbă cu discreție ceea ce a îndrăznit să îmbătrânească, pentru ca ei să aibă impresia unui mediu mereu nou, asupra căruia timpul nu are efect și, prin urmare, nici asupra conștiinței lor. Însă protagonistul zăbovește asupra existenței, de aceea îi observă petele de pe haina pe care o îmbrăcăm cu sloganul ”imaculat”, și se revoltă împotriva ei, dacă înseamnă a trăi precum o rotiță dintr-un sistem. Culmea, slujba lui estea aceea de a face reclamă produselor civilizației, când singurul lucru pe care el l-ar cumpăra din salariu sunt volumele de poezii ale lui Dickinson: ”E modul meu de a practica alchimia: transform plumbul monetar în aur poetic”. Măcar la nivel imaginativ, acesta fiind singurul registru în care se desfășoară acțiunea, se sinucide în toate felurile în care îi permite o lume în care până și acest drept îți este luat.

     Cuptorul este perfect până la exasperare, nu a putut ”să își carbonizeze capul printr-o piroliză” deoarece nu puteai coace nimic dacă ușa era câtuși de puțin deschisă. Combina frigorifică își oprește automat sistemul de răcire dacă detectează prezența unui organism viu. Disjunctorul ultramodern al fohnului a suprimat curentul din circuitul electric atunci când l-a băgat în cadă. Perfecțiunii pe care tehnologia îi face favoarea să i-o acorde trebuie să îi răspundă cu aceeași monedă: își bea cuminte cocteilul vitaminizant de dimineață, în care aruncă un pumn de pastile, printre care Xanax, Valium, și Litiu; poartă o perucă, deși nu este chel, deoarece părul trebuie să arate impecabil, la fel și restul armurii sale de angajat model, care are poza unei familii închiriate pe birou. Când a vorbit și de mersul la psiholog, mi-am amintit de dialogul relatat de Irena Talaban cu un coleg de breaslă, tot pe meleaguri franceze, care spunea că îi vine să se lase de meserie, datorită faptului că a fi sănătos pe plan mental a devenit un fel de obligație, o rubrică de bifat, ca oricare alta, pentru cetățeanul responsabil.

     Și aceeași lume care nu vrea să te piardă, pentru că îi ești de folos, îți șterge imediat urmele dacă actul de a-ți anula existența a fost unul reușit. Mocheta din blocul în care locuiește a fost concepută ca zgomotul produs de căderea unui corp să nu îi deranjeze pe vecini, iar un procedeu chimic împiedică sângele să se impregneze în ea și s-o păteze iremediabil. Însă la nivelul fanteziei orice este posibil, întreaga lui zi ”perfectă” fiind un lung șir de sinucideri dintre cele mai spectaculoase, de la tăiat jugulara după bărbieritul de dimineață, la spânzurarea chiar în liftul din clădirea de birouri în care lucra, folosindu-se de doi oameni purtători de umeri indiferenți pe post de scaun, până la aruncarea în aer: ”Deflagrația este atât de violentă încât instantaneu sunt complet ars, până și sângele mi se transformă într-o pulbere neagră, scheletul este friabil ca și cum ar fi din zahăr candel.”

     Nu ne este dat niciun motiv pentru care o face, dar dacă el își consideră vecinii de bloc, lumea de pe stradă, colegii corporatiști, foștii prieteni, drept niște cadavre umblătoare, de ce nu ar fi și moartea la fel de bine integrată într-un cotidian ce seamănă a cimitir pe verticală? Își asortează perfect ghearele osificate și unghiile negre cu griul din sufletul său, care se revarsă copleșitor asupra cititorului din toate paginile cărții. Sau cel puțin asupra mea, căci e posibil să răspândesc un parfum care atrage astfel de cotropitori, sentimentele nefericite, în limbajul lui Martin Page acestea fiind niște insecte pipernicite și plăpânde, care merg cu pași mărunți, spre deosebire de sentimentele frumoase și durabile, metamorfozate în ”fluturi minunați ale căror culori formează o trenă care sclipește în aer”, și pe care reușește mai greu să-i prindă de pe umărul vreunui coleg și să îi așeze în cutiuțe.

     Așadar, avem un om care colecționează aceste insecte, pentru că în sufletul lui nu mai ”bâzâie” nimic. Iar pe lângă apatie, transpare și nostalgia după trecut, unul îndepărtat de tehnologie și întors către natură, pe care îl omagiază distrugându-și apartamentul ca să arate a vechi, plantând, cel puțin la nivelul minții, copaci care își au rădăcinile chiar în podea. Deci au și francezii ”Dan Puric”-ii lor, unii mult mai fermecători. Căci te atașezi de băiatul ăsta, îți vine să-l iei acasă, să-i dai de băut, să-l înveselești, să-l mângâi pe obraz, dar tare mă tem că, dacă ai intra în globul lui de cristal în care cad fulgi de nea în plină zi însorită și ”perfectă”, nu te-ar vedea decât ca pe o pereche de ochi de gheață, care caută să-l evite sau să îl ignore. Există o singură persoană cu care comunică cel mai bine, o femeie căreia îi vorbește doar din priviri, și probabil un astfel de contact dorește să aibă și cu cititorul său, unul neprietenos dar penetrant prin forța imaginilor și prin mesajul puternic.

     Alături de demascarea idealurilor goale la picioarele cărora unii își aduc jertfa corporatistă, m-a impresionat capacitatea lui Martin Page de a oferi candoare urâtului și dezagreabilului. Prin origami, paginile revistelor porno sunt transformate în păsări și flori din hârtie: ”Îmi petrec ceasuri întregi transformând pin-upuri în ibiși maiestuoși și femei cu picioarele desfăcute în trandafiri.” Atunci când se gândește la toată sperma risipită care nu a ieșit din sexul lui pentru a face să înflorească plăcerea unei femei iubite, întrezărește posibilitatea să se fi metamorfozat ”în lacrimile care desenează râul somnului meu, sau poate că alcătuiește un ocean, undeva în imaginare limburi. Visez la spermatozoizii care înoată acolo și cresc pentru a deveni magnifice balene.” Romanul lui este unul al reflecției, și nu al acțiunii, dar tot vă las plăcerea de a descoperi ce destin are rechinul care sălășluiește în corpul lui, că tot eram la ființe acvatice, și dacă are vreo însemnătate legătura dintre el și președintele Statelor Unite, cu care comunică prin intermediul ecoului transmis prin vasul de toaletă.

     Deși culorile scriiturii sale sunt terne, pentru că imperfecțiunea este o realitate carbonizată, care și-a presărat funinginea peste oameni, iar unii nu se pot preface că nu o observă, tempoul este alert, și te atrage în centrifuga lui, în fiecare moment al acelei zile ”perfecte”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: