Ierusalim – Gonçalo M. Tavares

15 Oct

(26 – 132] Oroarea… Nu știu de ce, dar sunt una dintre persoanele greu impresionabile în fața ei. Poate pentru că am gustat-o un pic dar și pentru că mi-o închipui în toate formele, având o imaginație bogată care, uite, se irosește pe bloguri. ”Ierusalim” o înfățișează folosindu-se de trei coordonate temporale: prezent, trecutul personal, și trecutul istoric. Ne îmbie precum Hanna pe străzile orașului în miez de noapte, ca apoi să ne azvârle în trecut cu aceeași brutalitate și lipsă de discernământ pe care o au accesele de nebunie ale lui Ernst Spengler și Hinnerk Obst, și ne oferă mâna rece și aspră a lui Theodor Busbeck să ne plimbăm pe coridoarele istoriei.

     Acțiunea pornește de la fereastra lui Ernst, pe care acesta vrea să o priveze de compania lui. Sincer, nu știu de ce nu a făcut-o, mai mult a încurcat pe toată lumea dup-aia. De fapt, motivul este destul de practic. Primește un telefon de la Mylia, fosta lui iubită de la spitalul de bolnavi mintali, care plecase în căutarea unei biserici, ultima speranță în boala care-i mai acorda doi ani de trăit. Și, pentru că lumea acesteia este plină de foști, pe aceleași străzi întunecate pleacă și bărbatul care i-a fost soț timp de 8 ani, Theodor, medic psihiatru și cercetător, în căutarea unei prostituate. Mai este cineva care nu are somn, dar nu iau nimănui plăcerea descoperirii. Viețile tuturor se intersectează cu un fost solda care le inspiră puștilor frică, dar este de fapt cel mai temător dintre toți. A, iar Hanna asta trebuia să caute și ea ceva, dacă cel care a făcut textul de prezentare pentru Humanitas a luat-o pe această pantă care duce în infern. Și, cum a spune ”bani” e un cuvânt câh, a prezentat-o drept ”o prostituată misterioasă, care își caută bărbați meniți”. E necesar să-l/o informez: MENÍT,Ă, meniți, -te, adj. 1. Care are menirea, rostul, misiunea, sarcina (de a…); care are scopul (să…); hotărât, sortit, destinat, ursit, predestinat. 2. (În credințe și superstiții) Descântat; vrăjit, fermecat. – V. meni.

     Personajele nu mi s-au părut suficient de bine conturate. Nu îmi trezesc dorința de a fi sigură că nu mă înșel în privința acestei afirmații, determinându-mă să deschid în acest moment cartea, ca să le studiez mai bine, pentru că nu m-am atașat de ele. Nu li se construiește un trecut, nu li se clădește o personalitate, doar interacțiunea dintre ei contează. Fiecare dintre cele 32 de capitole poartă numele personajelor care le populează. Autorul face încontinuu salturi pe axa temporală, iar la un moment dat te forțează să îți cam pierzi interesul, pe mine de la jumătatea cărții. Problema nu constă în faptul că nu există un singur fir al acțiunii, deși am spus că îl prefer, pentru cine a avut răbdare să îmi citească articolul precedent, ci că vizitele sale în timp nu mi se par nici relevante nici interesante.

     Să luăm de exemplu spitalul de boli mintale, în care Theodor  își închide soția schizofrenică, și la care autorul se întoarce obsesiv. Prima dată ne sunt înfățișate dialoguri dintre pacienții de acolo, care nu au absolut nicio importanță sau logică pentru cititor, sunt puse așa pe sărite, și abia aștepți să treci de paginile ălea. Sunt între nebuni, ce logică ar putea să aibă?! e replica firească. Dar uite că Hannah Green s-a descurcat de minune în ”Nu ți-am promis niciodată o grădină de trandafiri”. Asta nu e prostituata, mai adăugați un H la sfârșit, deși vârsta s-ar putea să fie tot pe acolo. Decrepitudinea fațadelor restaurate și revopsite. Apoi, mai intrăm în spital tot pentru vizite cu program limitat, ca să mai dăm peste diverse suferințe ale ăstora, la care mie îmi este imposibil să rezonez, fiindcă autorul nu a reușit să mă introducă în atmosfera îmbâcsită de medicamente anti-psihotice și anti-depresive de acolo. Și ce este cu acest psihiatru Gomperz care apare peste tot, chiar și la sfârșitul cărții, când credeam că am scăpat de el? Dacă era așa important de ce nu l-ai făcut să pară important? Îmi pare rău, Tavares, e nașpa că ai ambele picioare tăiate, pielea arsă, fața mutilată. Nu poți doar să mi le arăți și să mă dezbrac. Străduiește-te mai mult, limba nu ți-a tăiat-o nimeni, vrăjește-mă.

     Uite, eu am creat starea de spirit potrivită ca să vorbesc de cealaltă dimensiune pe care am impresia că el o propune dezbaterii, și anume cea istorică. Theodor ăsta pe care l-am tot menționat, și pe bună dreptate, fiindcă ocupă un rol important în carte, vrea să găsească formula matematică a ororii, un fel de nebunie a istoriei, și o studiază de la începuturi. Bineînțeles că nu putea să lipsească Holocaustul din poveste. Dar explorarea asta se petrece în compania acestui insipid, peste care Tavares pulverizează incapacitatea lui de a produce emoție. Nu avem impresia nici măcar că suntem într-un muzeu, căci presupun că o vizită la Auschwitz ne-ar zgudui bine de tot comoditatea sufletească. Este exact ca în scena în care Theodor se uită la o poză cu o grămadă de peste o mie de cadavre, iar Mylia privește în tavan. Ăsta e exasperat de lipsa ei de sensibilitate, și la fel ar fi și autorul, în fața lipsei de penetrare a mesajului său. Dar nu orice pastilă albastră poartă numele de ”Viagra”.

     A aruncat în paharul literaturii niște pastiluțe de istorie și s-a așteptat probabil nu la o efervescență oarecare, ci la un tsunami. Nu a produs nici măcar o furtună. Paginile ălea pe care le citim cu ajutorul lui Theodor dintr-o carte de istorie putea oricine să le lipească acolo, important este cum le integrezi. Și poate că ai fi rezistat eroic în fața lipsei cronice de farmec dacă mesajul era unul puternic. Poftim concluzie: ”atât Istoria colectivă, cât și Istoria personală înaintau spre un echilibru între a suferi și a face să sufere. Lumea era conflictul între o încărcătură pozitivă și o încărcătură negativă, iar această lume se va sfârși când, fie la nivel general, universal, gigantic, fie la nivel individual și microscopic, anularea celor două încărcături puternice, opuse, va atinge punctul zero. Acesta va fi momentul sfârșitului lumii și al tuturor lucrurilor.” Prietene, despre ce vorbești?!?!

     Își recunoaște însă unele limite în gândire, deși am o bănuială că dacă nu i-ar fi sărit în ochi editorului, ar fi rămas acolo drept adevăruri fundamentale ale lumii: ”Nimeni nu coace pâine în timp ce e torturat și doar în chip de divertisment abject ar coace cineva pâine în timp ce torturează. Acest lucru era atât de evident, încât a-l formula părea o stupizenie.” Când să zicem Doamne-ajută pentru ultima propoziție, nu se lasă: ”Ar putea un om care este entuziasmat de o activitate comună să se transforme a doua zi într-un călău?” Răspuns: Da!!! Poți să fii cea mai drăguță și mai pașnică ființă de pe Pământ iar apoi să te transformi într-o bestie turbată. Poți să te uiți la desene animate cu MiauLady și apoi să le bagi pisicilor bețe în fund. Poți să îți bei cafeluța în timp ce deplângi victimele războiului din Irak iar apoi să îți bați nevasta până intră în comă pentru că a pus cu o linguriță de zahăr mai mult. Poți să te îngrijești să pui frumos timbrele în colecția ta patetică și apoi să lipești elegant un leucoplast pe o gură îndărătnică.

     Mi-a plăcut însă atunci când a vorbit despre faptul că un popor slab, care nu ar putea să pună în pericol o oaste invadatoare, nu ar trebui să fie considerat un ”popor plin de bunătate”. Pur și simplu este lipsit de posibilitatea de a ataca și de a câștiga. Mi-am amintit de felul în care ne erau prezentați vechii locuitori ai țărilor românești, acești soldați bravi, gospodari harnici, împărțitori ai dreptății, asupriți ai sorții…  Cartea mai are niște mesaje care vorbesc despre hazard, despre frica ce ne îndeamnă să acționăm tocmai în virtutea sa, despre lipsa de toleranță a celor care ar trebui să fie păzitorii ei cei mai vrednici, despre căutarea unui strop de alinare în biserică, într-o prostituată, în grija unui părinte, dar… mesajul privind macro-istoria se oprește undeva între intențiile mărețe ale autorului și slaba receptare a geniului său din partea cititorului.

Coperta IV:

     La Razon: Gonçalo M. Tavares scrie cu talent extraordinar, nerușinat – I’ve seen better. Proza sa vitală, plină de imagini șocante, nu are termen de comparație în literatura contemporană – Eu chiar aș fi vrut să văd imagini șocante. Dar de ce nu ați spus că ăsta era scopul lui? În acest caz, eu chiar aș fi dorit să îmi detalieze milimetric scena crimei (da, bineînțeles că e vorba și de o crimă), nu doar să-mi spună că a fost de o violență ieșită din comun și atât. Păi toată acumularea aia de tensiune pentru nimic?

     Helia Correia: Gonçalo M. Tavares mi-a redat bucuria năprasnică de a citi – Și mie mi-a redat bucuria de a scrie, este ușor inspid să vorbești de cărți care îți plac la nebunie. Iar Ierusalim este capodopera lui: o carte feroce, impecabilă, de o frumusețe sobră – Sobră este, într-adevăr. Dar dacă asta e cea mai bună creație a lui, cum or arăta celelalte?

     Jose Saramago: Ierusalim este un roman extraordinar, care își va lua locul printre marile opere ale literaturii occidentale – Și tu, Brutus înnobelatus?

     Ce mișto e când îți declari din capul locului incultura. Poți să pui întrebări de genul ăsta: dacă scriitorul e portughez, de ce acțiunea are loc în Ierusalim? Chiar dacă este doar la un nivel simbolic titlul, având în vedere că nu ne sunt date indicii concrete privind orașul, este vorba oare de locul unde toate confesiunile sunt posibile? Let me guess, joc de cuvinte: confesiuni religioase și confesiunile unor vieți păcătoase. Un oraș în care cauți o biserică, pentru că a-l căuta pe Dumnezeu te ferește de nebunie, cum spunea Theodor Busbeck, dar în noaptea aia autorul demiurg le-a închis pe toate.

     Cartea are momente în care reușește să te prindă în mrejele ei, dar autorul nu ține bine în mâini frâiele scriiturii. Nu este execrabilă, dar sunt eu o fată greu de mulțumit. Având în vedere că multe recenzii reprezintă elogieri banale și uneori lamentabile, puteți considera opiniile mele drept niște contraponderi ale acestora. Uite una dintre ele, iar cu ocazia asta dau și un paragraf care mi s-a părut ”drăguț”, fiindcă e mai ușor cu copy-paste-ul:

     “Oul, orice ou, era un material perturbant. Ceea ce se schimbă cu cea mai mare repeziciune, ceea ce este compus din cea mai mare nelinişte, ceea ce există deja pentru a fi altceva. Exista în orice ou un soi de altruism material, concret, pe care ea [Mylia] nu îl vedea în nici un alt lucru din lume. Să apari pentru că vrei să dispari. Să apari pentru că vrei să faci să apară altceva. Altruismul material era altruismul moral şi nu exista altul. Spiritul nu e generos, imaterialul nu e generos: ce poate pierde ceea ce nu există?”

     Am apreciat măcar jumătate din concluzia unui laudatio fără sare și piper: ”Ierusalim nu este un roman pe care să-l cataloghezi drept “frumos”, pentru că scopul lui nu este acela de a plăcea.” Nu însă și invitația de a-l citi printre rânduri, deoarece simplul fapt că nu mă întorc numai cu comori excepționale din expediția pe care o întreprind în spatele cuvintelor nu face din mine o cititoare preocupată exclusiv de formă.

     Dar eu îi înțeleg întru-câtva pe bărbații ăștia care au o atitudine dură, în traducere scriitoricească reci și aparent impenetrabili. Doar că nu vreau să le dau satisfacția asta și îi mai șicanez, ca să se străduiască mai bine data viitoare, și să nu mai facă pe misterioșii. Uite dovada că am cules o parte din bogăția sufletească și imaginativă a lui Gonçalo, chit că a fost camuflată într-o comportare literară distantă și câteodată enervantă (doar dacă ați citit cartea, altfel vă stric plăcerea de a-l descoperi și de a-l investi cu iubire sau cu ură, în funcție de sentimentele pe care vi le provoacă personajele, intriga, cel care v-a făcut recomandarea, adică bibliotecarul, etc):

Șoarecii lui Tavares

Toată psihiatria dintr-un roman

La ce se mai excită bărbații

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: