Străinul – Albert Camus

18 Oct

Narațiunea se infiltrează molcom în romanul ”Străinul”. În Algerul uscat de soarele dogoritor, însoțim personajul lui Albert Camus în mersul sacadat de la o moarte la alta. Interiorul lui Meursault este etanș, pare că nimic nu îi tulbură liniștea. Trecerea în neființă a mamei, o conversație, o declarație de iubire, casa și serviciul, toate astea îi sunt indiferente. Viața lui este o cameră goală, cu zgomote abia perceptibile pe fundal. E țintuit pe un scaun, în mijlocul ei, incapabil să schimbe ceva, iar față de evenimentele exterioare pare că are detașarea spectatorului de cinema, le înregistrează dar este incapabil să se implice.

     Există, desigur, și în cel care își privește viața ca pe un film, dorința de claritate, de înțelegere, chiar dacă nu ocupă prim-planul ci doar fundalul, dar ea se lovește de irațional. Indiferent cât de mult s-ar zbate Meursault, rămân cele două realități faptice care alcătuiesc absurdul: camera e aceeași, doar poziția pe care el o ocupă poate să difere, iar ea nu poate fi privită din exterior. Ca atare, de ce să scrijelească pereții cu unghiile, căutând sensuri și explicații, când ar putea să privească spectacolul vieții cu lipsa de entuziam a celui care își dă seama că este un varieteu ieftin?

     La fel ca jurații care îl condamnă la moarte, cititorul ar putea fi scos din sărite de acalmia și de lipsa de sensibilitate a lui Meursault. Dar este vorba de acela care nu scrutează de la depărtare, să vadă tot ansamblul construcției literare, ci încearcă să privească personajul principal direct în ochi, la fel ca preotul care vine să-l viziteze la închisoare. Uitătura lui este însă rece, nu ar putea să prindă viață decât atunci când reflectă focul morții care se apropie, tragicul care începe să lumineze încăperea chiar înainte de a se mistui.

     Același cititor, dacă și-ar întoarce privirea către pereți, ar vedea că ei încep să crape de la toată apa sărată sau dulce pe care lumea o deversează, și tot pământul acela care nu s-a putut sedimenta fără îndiguiri juste și raționale. Conștiința lui este un vid, peste care apasă greutatea realității exterioare. La un moment dat se produce inevitabilul, prăbușirea peste el, care îl face fărâme. Semnele existau: ”Din străfundul viitorului meu, în tot timpul acestei vieţi absurde pe care o dusesem, un suflu obscur urca spre mine străbătând anii care încă nu veniseră şi acest suflu egaliza în drumul lui tot ceea ce mi se propunea atunci, în anii nu cu mult mai reali pe care-i trăiam.”

     Sunt de ajuns cinci focuri de armă în tavanul acestui ”viitor” ca să se declanșeze explozia sa interioară. Soarele, element important în roman, pare a-i dicta faptele, pentru că, nu-i așa, un individ încorsetat nu ar putea să aibă voință proprie: îl sufocă, îl pălmuieștie, și țâșnește din oțel ca o lamă lungă, strălucitoare, care îl lovește în frunte, în momentul crimei. În opinia mea, astrul diurn doar și-a aruncat lumina asupra armei care era la picioarele sale. Invocarea ”întâmplării” în timpul procesului nu face decât să sublinieze hazardul existenței.

     Închisoarea în care îl propulsează isprava sa este mai apropiată de descrierea acestei încăperi a sufletului decât oricare drum prăfuit din Alger, sau plajă în care își exhibă o voluptate bine ținută în frâu, pentru că ultimele simbolizează o libertate pe care individul nu o are. Acțiunea pornește de la căpătâiul mamei pentru a se întoarce la ceea ce pare a fi pântecul ei. Meursault este acuzat de omorârea unui om, dar condamnat pentru că a fost insensibil la moartea mamei sale. Deși fapta poartă aceeași pecete a indiferenței, este ca și cum i-ai imputa unui om că s-a sinucis, dar l-ai osândi pentru că s-a născut.

     Sentința marchează de fapt un adevăr pe care viața se încăpățânează să ni-l bage pe gât, nu doar existențialiștii să îl pună pe hârtie: neputința de a-ți găsi salvarea în sentimente și în religii înșelătoare te condamnă la pieire, pentru că nu ai de ce să te agăți, ca o marionetă ținută în ațe, iar gravitația e necruțătoare cu sufletele suverane. Meursault este incapabil să (se) mintă. Nu face compromisul de a spune altceva decât ceea ce gândește, chiar dacă reflecțiile lui par lipsite de profunzime, această alunecare suavă la suprafața lucrurilor fiind generată de dorința de neimplicare, pentru a se ține departe de un teren minat. În fapt, înregistrează cu acuratețe muzica vieții, iar confruntarea cu neființa înseamnă redarea vacarmului, fiindcă zgomotul alb al morții ar fi chiar mai asurzitor pentru urechi.

     Tot romanul te pregătește pentru aceste ultime două pagini în care Meursault revarsă șuvoiul său de patimi într-o cascadă, în care își eliberează sunetul captiv în scorbura de copac în care crede că ar putea să trăiască, din pădurea pe care o socotește pustie: ”Atunci, nu ştiu de ce, s-a rupt ceva în mine. Am început să urlu din toate puterile, l-am insultat şi i-am spus să nu se roage. Îl apucasem de gulerul sutanei. Îmi vărsăm asupra lui tot focul inimii în scăpărări amestecate cu bucurie şi furie.”

     Existența poartă în continuare marca absurdului: ”Toată lumea era privilegiată. Nu erau decât privilegiaţi. Ceilalţi, de asemenea, vor fi condamnaţi într-o zi. Şi el va fi condamnat. Ce importanţă avea dacă, acuzat de crimă, era executat pentru că nu plânsese la înmormîntarea mamei sale?”. Ceea ce se schimbă este intensitatea acelei lumini, care nu mai intră printr-o draperie, căci ea este smulsă de mâinile care îl condamnă la moarte, și se revarsă în camera conștiinței sale, oferindu-i posibilitatea de meditație, revoltă și, în sfârșit, împăcarea cu o viață de o scânteiere orbitoare pentru ochii sensibili.

     Proza lui Camus este limpede și are o curgere lină, este o plăcere să te scalzi în literatura pe care a zămislit-o. Naratorul și personajul principal sunt purtați de același curent, la persoana I, către ghilotina necruțătoare ca o cascadă tăioasă. Verbele la perfectul compus înregistrează evenimentele ca un căpitan de navă conștiincios. Și atunci, de unde vine lipsa de înțelegere desăvârșită a operei camusiene? Răspunsul meu, care izvorăște din propria descumpănire, este acela că unele ape sunt prea adânci sau învolburate pentru a putea fi cunoscute pe deplin.

Anunțuri

6 răspunsuri to “Străinul – Albert Camus”

  1. cristian.sirb 21 Octombrie 2010 la 22:57 #

    Excelent! Cinematografică cronica. Mersault a fost victima cea mai de seamă a Ipocriziei. El nu minte, nu regretă, nu varsă lacrimi la înmormântarea mamei. Acestea sunt crimele lui, circumstanțele agravante care-l pierd în ochii judecătorilor săi. Arabul vine abia mai apoi… Dacă ar fi simulat durerea, ar fi primit achitare, tot ce se poate.

  2. Ada, you 22 Octombrie 2010 la 09:59 #

  3. lolablau 3 Noiembrie 2010 la 14:36 #

    mie mi s-a parut f formala si banala aceasta ‘recenzie’.’strainul’ nu merita doar un rezumat de blog pe fond roz-bonbon. poate ca aveti postari mai reusite. poate ar trebui sa va rezumati la psihanaliza ppersonala aplicata pe personaje de desene animate( daca poate exista asa ceva, ati scris o chestie din care n-am putut citi un cuvant despre ‘incredibilii’, film de desene, si tipologia lor…) sau pe animale:P
    si mi se pare ilogic sa nu raspundeti la comentarii. poate nu aveti raspuns:)

  4. cristian sirb 3 Noiembrie 2010 la 21:06 #

    Iar eu găsesc că textul lui Carmen nu suferă de cusururi. Nu am să declanșez nu știu ce valuri cu acest prilej, ar fi păcat să ne certăm cu prilejul unor lecturi, deși mai sunt și acele certuri în care oamenii aruncă cu idei unii în așții, nu cu idioțenii. Însă ele pot degenera lesne, drept e. Eu îmi mențin declarația de la început. Carmen a înțeles Străinul – ceea ce e foarte important. Nu i-a făcut nici o defavoare (cum i-a făcut, de pildă, un anume dragoș c lui Daisy Miller și, implicit, lui H. James), nu l-a tratat vulgar sau la suprafață. Deh, mi se mai întâmplă și mie.

  5. lolablau 3 Noiembrie 2010 la 21:16 #

    1. raman cu idioteniile mele, le prefer de o mie de ori platidudinilor;
    2.oarece preferinte sexiste ar exista, eu il aprob pe dragos c dintr-un respect antisexist si plecandu-ma in fata intelepciunii masculine; dvs. gasiti ca domnisoara draguta cu par negru de aci e decenta, ceea ce si este, numai ca ‘strainul’ inseamna mult mai mult decat un comentariu de liceu;
    3. nu ne certam, nu are sens, si n-are haz, va gasesc f interesant chiar si cand ma dati afara, dar nu din masochism sau admiratie ‘antisexista’ ci pt ca aveti idei si curaj;
    4. domnisoara litere pervazive e tare simpatica si cumva originala cu psihologia aplicata(pisicilor, personajelor de animatie);
    5.mai are insa destule de invatat, nu uit ca mi-a dat odata o palmuta, dar manuta era gingasa, am crezut doar ca m-a mangaiat curentul de la geamu’ deschis;
    6. imi cer scuze pt. polemici dar asta sunt.
    7. n-am citit daisy miller, h. james parca da, tare demult, deci am niste handicapuri in plus, o da, sunt o handicapata aiurita:)))

  6. cristian.sirb 3 Noiembrie 2010 la 23:30 #

    Dar nu făceam referire la „idioțeniile” dvs! Am promis că nu mă mai avânt cu dvs în polemici pierzătoare de uz al rațiunii. 🙂

    Eu consider textul despre „Străinul” al CCG decent și o dovadă limpede a înțelegerii celor citite, da. Nu-mi permit, însă, să fac aprecieri asupra decenței de zi cu zi a domnișoarei gazde, pentru că nu suntem într-atât de familiari și nu e locul aici.

    Eu zic că ați remarcat foarte bine că gazda acestui blog arată că poate să asimileze nepapagalicește, ba chiar cu originalitate, și domenii situate în afara preocupărilor sale profesionale, în speță literatura. Nici nu a susținut undeva că ar fi o profesionistă a recenziilor (nu știu cine e profi, că nici eu nu sunt, nici nu ameninț că voi fi).

    Nu-mi place când spuneți despre dvs că sunteți handicapată. Nu aș protesta dacă ați fi cu adevărat, ci aș tăcea cu tact.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: