Cele mai frumoase creiere – Silviu Gherman

9 Mar

(Scuze. Am fost ocupată. Am trăit. Dar mi-a ajuns. M-am întors la cărți.)

(23) Știți, poate faptul că nu am mai recenzat o carte de mult timp determină o reacție de împleticire a degetelor pe tastatură, de aceea voi căuta un punct de sprijin, și anume o altă recenzie, construind-o pe a mea ca pe o reacție de respingere față de prima. Deh, e greu și cu scrisul ăsta, v-am zis, dacă eram talentată mă făceam eu scriitoare, nu îi comentam pe alții. Două chestii îmi trezesc impulsul de a lua atitudine, atunci când citesc cronicile altora: fie preamărirea unei cărți, fie subevaluarea ei, ca în acest caz.

”Ceea ce Gherman are cu siguranta sunt tehnica si inteligenta. (…)

In cuplu sau pe rand, cele doua calitati nu fac inca de un compliment. Desi, in cazul lui Gherman, ar fi cazul de asa ceva. Romanul lui, construit pe evoluarea paralela si, from time to time, tangenta si secanta a trei personaje din ultimul val al societatii.ro (o parasuta, un drogat si un ortodoxist), este perfect lizbil, chiar agreabil. Vreo doua secvente sunt suficient de funny pentru a te face sa razi. In rest… textul e bine scris, personajele sunt bine facute, la fel dialogurile etc.
Asta e tot. Adica: lipseste restul.
Adica: tehnica bine detinuta a lui Gherman il ajuta exact atat: sa isi etaleze inteligenta sub pretextul unei fictiuni si al catorva gaguri.

E acolo un deficit de rest care pana la sfarsit deceptioneaza. Totul e literal, sec si superficial. Nimic nu lasa umbra, nici macar supeficialitatea. Gherman pare ca nu are ce sa spuna,desi ce (nu) spune spune intr-o forma foarte in regula.”

http://revistacultura.ro/blog/2008/08/brains/

În primul rând, nu este vorba de nicio ”evaluare”. M-a încântat stilul lui de a-și lăsa personajele să vorbească liber, fiind construite credibil, fără să fie strivite sub peniță, chiar dacă nu pe deplin conturate, dar scopul nici nu era acela de a intra în toate detaliile lipsite de relevanță pentru poveste. La fel ca unul dintre personajele lui, Alex, și Silviu Gherman pare a avea mai multe voci în cap, pe care le-a transpus nu pe cursorul de la metrou sau pe albastrul cerului, ci în paginile manuscrisului.

Apoi, formulările ”parașută” și ”ortodoxist” mi se par nepotrivite față de ceea ce am perceput eu a fi intențiile autorului. De fapt, cred că mi se face greață, la fel cum i s-a făcut Andei sau Anarchei, din cauza sarcinii, când e numită ”parașută ”o tipă destul de nesigură pe sexualitatea ei, care e în stare să fuzioneze la nivel formal (numindu-se ba Alexya, ba Axxxa, în funcție de bărbații cu care se cupla) dar nu și corporal, nefiind în stare de sex normal. Nu știu cum poți să o numești așa pe una care are doar un singur raport sexual pe parcursul romanului, cu tipul pe care îl iubea (un englez, care până la urmă o părăsește, hahah, ce lovitură sub centură, pour moi), iar în rest nu face decât să respingă sau să se sperie de avansurile celorlalți. Da, se masturba. La fel ca 90% din populația feminină. Apropo, e o scenă destul de mișto la început, care se ocupă tocmai de acest ”act” intim, și e interesantă că e scrisă de un bărbat, na :). De aceea o și lasă nesatisfăcută, fiindcă nu e un bărbat prin preajmă?

”Ortodoxistul” este de fapt un tip care nu găsește un stâlp pe care să își sprijine construcția vieții, de aceea se duce către Dumnezeu. Puteau să fie căutarea dragostei adevărate, ca în cazul Andei, sau explorarea unor lumi alternative, în funcție de drogul ingerat în ziua respectivă, cum făcea Alex. ”Luciditatea rea” este cel mai puțin aplicată dealerului. De ce a procedat astfel? În opinia mea, pentru că el a făcut lucrul cel mai normal și mai la îndemână pentru un om care nu găsește nicio direcție sau semnificație suficient de bună pentru existența lui: s-a refugiat în irealitatea plăcută furnizată de droguri, o lume care nu mimează ordinea, cum e cea reală, zdrobindu-i pe cei fragili când realizează cât este de haotică de fapt, ci care îți pune de la început pe tavă vârtejul delirului și al iluziilor, să te înfrupți din el. ”Fragilii” ajung fucked-up indiferent în ce dimensiune aleg să se retragă. Mi-a plăcut o frază: ”Poate am o înțelegere cu subconștientul: tu mă ajuți să uit când e cazul, iar eu pompez în tine delicatese chimice.” Tot Alex este acela care nu se amăgește cu studiul Literelor sau al Filozofiei, precum primii doi, ci e student la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, adică acea instituție de învățământ care produce… cei mai inutili indivizi din univers.

Anda ajunge să tripeze pe skid, după un avort, deci după ce îi este zdruncinată dragostea prin dezamăgire și șterge rădăcinile ei și din corp, iar Alin, ”ortodoxistul”, se îmbată mangă în club Fire, după ce îi este clătinat stâlpul credinței. Toți ajung la consumul de substanțe, pe care numai ipocriții le consideră ”cele mai rele lucruri de pe Pământ”, și numai mediocrii pot accepta urâtul vieții (să nu îl vadă în toată hidoșenia, adică) fără să încerce să îl îndulcească, să pună puțină frișcă pe mâncarea asta odioasă, din care să guste repetat, chit că le crește glicemia, sau doar atunci când nu mai suportă amărăciunea primeia. Gherman ”pare că nu are ce să spună” pentru că vorbește despre absurd, iar scriitura lui nu este rotundă, e acolo un ”deficit de rest”, pentru că tratează despre non-sens, cercul nu poate să se închidă.

Eu nu am văzut niciun ”pretext” al unei ficțiuni, doar pentru că romanul nu este unul care să se desfășoare în registrul clasic. Intriga s-a țesut fără ață albă în toate cele trei povestiri, chiar și acolo unde nu este evidentă la prima vedere, căci până și drogatul de Alex are ceva de gestionat: vocile din capul lui. Punctul culminant îi aduce împreună, dar tocmai atunci ața povestirii se rupe, deoarece nu poți înnoda fire delicate precum viețile lor. Deci nu se lasă cu menage-a-trois, cum mai spera cineva.

Registrul comic nu lipsește nici el, și nu știu ce parodie la literatura contemporană vrea să fie cartea, fiindcă nu o cunosc, pe ea, literatura română, dar au fost ironizate suficiente aspecte ale societății în general, ale loser-ilor în particular, ca să nu fie nevoie de referințe critice pentru a te delecta cu lectura. Trimiterea la South Park e mai mult decât suficientă.

Mi s-au terminat țigările. Poate acum, nemaifiind sub efectul lor, o să spun că e ”banală”. Nope, mi-a plăcut destul de mult. Cine știe, dacă luam ceva puternic, creierul meu frumos o considera genială, însă îi recunosc și limitele, poate ar fi trebuit să fie ceva mai complexă, subiectul permitea o dezvoltare amplă. Dar chiar… cele mai frumoase creiere sunt ălea cosmetizate de chimicale. Însă nu e ca la manechine, să scoată în evidență armonia, ci tocmai estetica urâtului din noi, tot ceea ce iese la suprafață atunci când sunt trecute punțile, înfrânte inhibițiile.

Mai jos este linkul la o recenzie foarte bună (cum altfel) de Paul Cernat, a doua de acolo, dar care dezvăluie cam mult din acțiune, din câte mi se pare. Dar pentru cei care nu au o problemă cu asta, e ok. Și nu prea poți să faci o analiză amănunțită dacă nu te afunzi în text.

http://www.revista22.ro/bucurestiul-cultural-1073-part-1-4729.html

Anunțuri

2 răspunsuri to “Cele mai frumoase creiere – Silviu Gherman”

  1. Monica Tarţa 7 Aprilie 2011 la 14:54 #

    Ziceam zilele astea că sunt din ce în ce mai mulţi autori români. Iar de atunci, având atenţia activată, descopăr şi mai mulţi, chiar apreciaţi! 🙂

  2. Carmen Corina Gugu 25 Mai 2011 la 23:22 #

    Super! Sa imi spui si mie cand mai gasesti vreo carte buna, pls. -raspunde ea dupa doua luni-

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: