O casă la capătul lumii – Michael Cunningham

24 Noi

M-a impresionat faptul ca aceasta este cartea de debut a lui Michael Cunningham. Pare mult prea matura si bine inchegata pentru un prim pas in lumea literara. Dovada o fac elogiile criticii si premiile obtinute. As putea chiar sa afirm ca orele de ”creative writing” inainte de a scrie o carte au dat roade, sau mai bine ma inclin pur si simplu in fata talentului. Am mai citit ”Zile exemplare” de acelasi autor, acum vreo doi ani si, cu toate ca imi apare foarte incetosat in minte, stiu ca a fost destul de diferita de cea pe care tocmai am terminat-o. Ceea ce e bine, apreciez diversitatea, si pe cei care pot sa creeze universuri literare ce nu se multumesc sa rumineze asupra trairilor personale, intr-o forma sau alta, desi orice literatura este, in esenta, autofictiune, avand in vedere ca autorul pune acolo o parte din el: cea reala, cea dorita, sau cea detestata.

In contextul acesta, afirmatia mea banuiesc ca este surprinzatoare: ”O casa la capatul lumii” este o carte obositoare. Nu pentru ca ar fi prost scrisa si nici din cauza dimensiunilor (aproape cinci sute de pagini). Ci pentru ca urmarirea atat de precisa si detaliata a patru destine, carora le corespund patru voci narative, timp de vreo trei decenii, este pur si simplu ostenitoare. Mai ales acolo unde ma identific cu personajele, cuvintele se transforma in arme care imi intra pur si simplu prin pielea-mi psihica foarte subtire si permeabila, lasand mici zgarieturi care nu se inchid o data cu trantirea tafnoasa a volumului pe raftul bibliotecii. Cred ca de-asta am citit mai putin in ultimul an, sunt pur si simplu prea sensibila, absorb orice emotie pe care a intentionat sa o puna acolo autorul ca un burete. Nu stiu daca sunt un cititor ideal sau unul mai degraba foarte capricios.

Bobby este personajul de care eu m-am atasat cel mai mult, poate si pentru ca am o slabiciune pentru ”copiii mari”. Nu inteleg insa de ce l-au numit cei de la Polirom ”hipster”, cand el abia daca se apropie macar de definitia comun acceptata a termenului atunci cand Clare incearca sa il transforme intr-un produs trendy. Si nu inteleg de ce Clare este numita hippioata. Poate pentru ca a fost la Woodstock, si pentru stilul vestimentar, insa ea crede mai degraba intr-o institutie a cinismului decat intr-una a pacii. Jonathan este prietenul din copilarie al lui Bobby si al treilea varf din triunghiul amoros ciudat pe care acestia il formeaza. Alice, mama lui, a constituit surpriza acestui roman, pentru ca e ceva mai greu sa incepi sa arunci cu pietre in ea, gandindu-te ca si-a transformat fiul intr-un homosexual care nu stie ce vrea de la viata, atunci cand incepi sa ii asculti povestea.

Personajele sunt inclinate spre auto-reflectie sau observatii psihologice, iar atunci cand ai un imbold de a face pe clarvazatorul si de a tranti o interpretare mirobolanta, care sa lumineze un interior misterios si plin de umbre, constati ca ti-o iau inainte. De pilda, Clare (despre Bobby): ”Tu oglindesti dorintele celorlalti. Cum de nu m-am gandit pana acum la lucrul asta? Cand ai locuit cu parintii lui Jonathan, erai un baiat bun din Ohio, cand te-ai mutat in East Village, ai devenit cool, si acum ca locuim la tara, esti tipul dragutului tatic hippy. Tu le oferi oamenilor exact ce vor.” Sau Alice: ”Am fost eu, oare, genul acela de mama care isi indeparteaza fiul de femei? L-am efeminat, oare, prin insistenta mea obstinata de a-i fi prietena?”

Nicio problema, psihanaliza aplicata o prinde pe picior gresit pana la urma, hehe, prin afirmatii precum ”In mintea mea Jonathan era un copil etern, un inocent.” deoarece ne dam seama ca Jonathan a vrut pe de o parte sa ramana copilul vesnic al mamei, inclusiv prin pastrarea unui trup micut si plapand, dar mai ales prin homosexualitatea sa, pentru ca iubeste un alt barbat asa cum si el a fost iubit de mama sa. Dar deschiderea si intelegerea lor pot fi inselatoare, vezi gestul ultim al lui Clare care, atunci cand vine vorba de propriul copil, renunta pana la urma la orice idee avangardista referitoare la viata si relatii interumane. Asta a fost chestia care m-a enervat cel mai mult, probabil si deoarece stiam ca exista undeva in lumea asta cineva capabil de a sapa o asemenea prapastie intre vorba si actiune, insa va las pe voi sa descoperiti despre ce e vorba.

”O casa la capatul lumii” oglindeste America deceniilor sapte si opt, cu tot ce inseamna stil de viata, muzica, obiceiuri vestimentare, mentalitati, de la cultul lui Morrison si al lui Jimi Hendrix pana la consumul de iarba si acid. Aspectul interesant e ca fiecare casa din carte e una la capatul lumii, cumva, deci nu e doar o exprimare metaforica, de la cea a lui Bobby de langa cimitir, la cea in care se muta parintii lui Jonathan in desertul din Arizona, pana la casa neimblanzita din mijlocul naturii pe care cei trei incearca sa o transforme intr-un camin. Abia astept sa vad cum sunt transpuse aceste imagini si in film, care pare mult mai prietenos cu sensibilitatea mea ridicola, dupa trailer, si care abia asteapta sa apas play, pentru ca si obiectele neinsufletite tanjesc dupa atingerea mea :). Ahh, iar Colin Farrell arata atat de dragut!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: