Arhiva | Bellow Saul RSS feed for this section

Trăiește-ți clipa – Saul Bellow

4 Noi

Vi se va spune despre aceasta carte ca e o capodopera a literaturii americane, si asa este, cautati recenziile de specialitate pentru confirmare, dar mie mi s-a parut pur si simplu reconfortant cat de smiorcait si de ratat este personajul principal. Vis american esuat: si in incercarea de a deveni o vedeta de film, si in incercarea de a-si intemeia o familie, si bineinteles in dorinta de a-si multumi tatal, un doctor evreu, care nu ezita sa isi arate nemultumirea si dispretul, in fiecare zi chiar, avand in vedere ca locuiesc in acelasi hotel din New York. Stiu, sunt enervanti cititorii care urmaresc evolutia personajelor in functie de afinitatile personale, gen „cine cu cine a ramas” sau „ahh, dar eu speram sa se termine cu bine” etc, dar nu pot sa nu ma regasesc in ultima situatie, ca si in alegerile de viata nefericite.

Probabil ar trebui sa ma atraga cartile care coloreaza existenta sau ma teleporteaza spre una mai buna, sau cel putin mai interesanta, spre exemplu genul fantasy (preferat de Steve, iar cine nu stie cine e Steve nu stiu ce cauta pe acest blog :P), dar eu vreau sa fac o baie in cuvinte innegrite de tristete, in ape familiare dar deloc linistite, la fel ca eroina din „Lucy Sullivan se marita”, din care voi da un citat, pentru ca „Traieste-ti clipa” a luat deja drumul batatorit al bibliotecii (ratatii nu au, in mod evident, bani de carti): „Am citit tot ce mi-a cazut in mana despre depresii si nimic nu ma facea sa ma simt mai bine decat povestea suculenta a unei personalitati care trecuse si ea prin aceasta agonie. Ma incantau relatarile despre oameni care au petrecut luni in sir in pat, fara sa manance, fara sa vorbeasca, doar holbandu-se la tavan, cu lacrimile curgandu-le pe obraji si dorindu-si sa fi avut destula energie ca sa-si puna capat vietii.” Chicklit cand vorbesti de o „masterpiece”… how chic.

De fapt, *(spoiler) ma asteptam ca Wilhelm Adler sa se sinucida, si am fost oarecum surprinsa ca nu a facut-o, pentru ca investitia la bursa, pe care o face din ultimii bani, pare a fi cruciala pentru existenta lui si, in cazul esecului, previzibil dealtfel, reprezinta cireasa de pe un tort foarte amar. Dar chiar, ce interesant ca un pretins psihiatru, Tamkin, in intuitia caruia Wilhelm are incredere, incearca sa il vindece nu sufleteste, ci financiar, asta parand a fi boala omului modern, lipsa banilor, care sa iti cumpere o fericire „sablonata” sau sa iti rascumpere pacatele, deloc putine, in viziunea batranului doctor, prea absorbit de apropierea iminenta a mortii ca sa ii mai pese de necazurile unui fiu ratacit. In orice caz, m-am multumit si cu scena apoteotica de la sfarsit, cand Wilhelm plange la sicriul unui necunoscut, eliberand toata durerea din stransoarea sufleteasca ce il sufoca, iar privitorii intrebandu-se daca este ruda cu cel decedat. Been there, done that.

Ce mi-a placut la aceasta carte: in primul rand, ritmul dinamic si impresia de instantaneitate. Totul se petrece pe parcursul unei singure zile, cu flashback-uri ce trimit spre un trecut care, alaturi de prezentul insuportabil, reprezinta o substanta coroziva si toxica pentru psihicul fragil al lui Wilhelm. La aceasta impresie contribuie si dialogul, principala modalitate de cunoastere a personajelor si a interactiunilor dintre acestea, cele secundare fiind si ele foarte bine construite. Si atmosfera New York-ului din anii ’50 este infatisata cu pricepere, Saul Bellow reusind sa redea specificul locului fara risipa de cuvinte. Iar atunci cand ma gandesc la acele vremuri si locuri, nu poate sa nu imi vina in minte expresia „jungla de asfalt”, pentru un „animal” atat de slab si plin de emotivitate ca Wilhelm. M-au atras si elementele psihanalizabile din roman, precum relatia tata-fiu, caci ultimul pare a-si asuma o vinovatie care nu ii poate fi imputata unui parinte perfect, precum si masochismul moral al acestuia, parand sa atraga suferinta prin toate actiunile sale.  Iar pentru capacitatea de a slefui un diamant literar in numai vreo doua sute de pagini tiparite, nu am decat un singur cuvant: maiestrie.

Anunțuri

Iarna decanului – Saul Bellow

8 Noi

(44-132] Ce aș putea să-i reproșez unei cărți cu o scriitură impecabilă? Nimic, doar că nu am chef de ea în momentul de față. ”Iarna decanului” este un roman cu o încărcătură autobiografică solidă, dar mai mult decât atât, cu pretenții de definire a unei epoci marcate de conflicte ideologice, și poate de aceea greu de depozitat într-un suflet care este încărcat cu ale lui. Chiar mă întrebam, când am luat prima dată cartea în mână, ce ar putea să povestească în peste 400 de pagini despre experiența lui la București, din iarna lui ’77, când a venit cu soția la București, deoarece mama acesteia se afla pe patul de moarte, conectată la aparatele  care nu au mai avut puterea de a o ține în viață decât 10 zile, așa cum aflăm dintr-un spoiler chiar în prezentarea romanului.

     Ei bine, textul este flashuit cu dialoguri lungi, întortocheate, greoaie, despre o crimă petrecută în orașul natal, Chicago, și în care este implicat în calitate de decan, unchi, văr, pentru că cel ucis era student de-al lui, celui învinuit îi ia apărarea neoficială nepotul său, un alb care ”once he went black, he never got back”, iar pe cea oficială un văr cu care nu se afla în relații prea bune nici înainte de eveniment. Frământărilor legate de situația incertă de la spitalul Elias, unde absurditățile regimului nu le permiteau să o vadă pe bătrână, li se adaugă cele privind rezolvarea crimei și întărirea relațiilor defectuoase din cadrul familiei. Toate astea au loc pe un fundal al reevaluării vieții, presărat cu remarci amuzante despre cât de ”cuceritor” credeau alții că fusese el, lucru pe care încearcă să îl dezmintă, dar recurența temei te duce cu gândul la o anumită împăunare cu această titulatură, mai ales că între el și soție transpare incompatibilitatea dintre omul închinat artelor și cel aplecat către știință.

     Probabil Saul Bellow a vrut ca, în fața realității crude din Bucureștiul comunist, să interpună partea întunecată a unui oraș occidental, pentru ca cititorul să aibă o oglindă fidelă a lumii în care trăiește, nedistorsionată, iar la vremea aia pariez că nu era puțin lucru. M-am instalat comod în camera ”de fată” a soției sale, chiar dacă patul era mic, mi-au plăcut inclusiv friptura arsă, față de care trebuie să-și arate recunoștința, căci carnea se găsea atât de greu, palinca ce avea gust de cârpe, cărțile lui Oscar Wilde de pe noptieră, din care mai extrăgea câte un citat ”cu miez”, inclusiv portăreasa care ”le ocrotea, le iubea și le șantaja pe cele două surori”, și nu aș fi vrut să mă despartă de toate astea ca să mă poarte atât de mult timp printr-un oraș mai civilizat, dar cu siguranță mai rece. Eu nu mi-am dat seama, cu fiecare pagină a acestui roman, că Bellow este ”cel mai mare scriitor american contemporan” (NYT – Book Review). Tot Roth este favoritul, chit că problemele lui nu ating o scală universală, ci sunt cât se poate de personale, atunci când nu vorbește fermecător despre ”comploturi” împotriva țării sale.