Arhiva | Greceanu Adela RSS feed for this section

Mireasa cu șosete roșii – Adela Greceanu

18 Mar

[3] Dacă și Adela Greceanu trăiește într-o garsonieră de 18 mp, la fel ca personajul ei din ”Mireasa cu șosete roșii”, și am înțeles că da, nu te gândești la niciun motiv pentru care ”proza” ei s-ar vinde și ar ajunge să își permită una de… 22 de mp, de exemplu. Nici eu nu pot să mă gândesc acum la un singur motiv pentru care m-am chinuit cu cartea asta vreo două ore jumate, și am reușit performanța, deloc facilă, de a parcurge vreo două treimi din ea, când ar fi trebuit să aplic regula mea infailibilă: 30 de pagini. Dacă nu mă convingi, la finalul lor, că merită să merg mai departe, măcar pentru încă 20 de pagini, atunci pa, nu merită să mă chinuiesc cu tine.

Chiar mi se părea că trebuie să primesc un premiu la sfârșit, o decadentă cutie de bomboane cu ciocolată, dar nu aveam decât portocale prin casă, la fel cum asta nu avea decât pateu cu pâine învechită, și îi era lene să se ducă la magazin. Pardon, golul existențial și nevoia de solitudine o țineau departe de lumea mare și rea, când putea contempla în voie la foștii ei iubiți, Mihai, Alexandru, Șerban, Adam, fără ca cineva să o tragă de mânecă și să îi spună: ”Alo?! Delirezi.” Asta mi s-a părut cartea ei, un lung delir, purificator pentru ea, who the fuck knows, dar obositor și irelevant pentru noi.

Normal că atunci când vrei să transformi un produs al minții tale în ceva cu care alții se pot delecta trebuie să renunți la autenticitatea totală, altfel am scrie cu toții ce ne-ar trece prin gând și am fi publicați. Bine, noi nu, că nu avem 3 volume de poezie care să ne bage în categoria ”scriitori”. Deci diferența dintre un jurnal și această carte este că ultima are caracteristicile primului, dar i s-a pus o copertă frumoasă cu niște picioare de bărbat în șosete roșii, și s-au presărat niște citate pe coperta-spate, ca tu să înțelegi, cititor ignorant, că este vorba de cineva care are ”forță prin neasămănare”, orice ar putea însemna chestia asta.

Deci despre ce e vorba: în prima parte, mireasa este înconjurată de niște personaje feminine despre care am aflat că sunt niște voci care vin din copilărie, tanti Sofica, nașa Lena, verișoara Pulheria și mătușa Zizi, care îi împletesc părul. Replicile suprarealiste ale miresei se transformă în monolog în cea de-a doua parte a cărții, în care iubiții fantomatici prin ceva mai mult contur, dar e ca un fel de furtună pe timp de ceață din care rămâne doar ultimul fenomen meteorologic, iar membrii fantasmatici ai echipajului părăsesc corabia nupțială, rămâne doar mireasa părăsită, să contemple la nefericirea ei de a nu găsi niciun petic de pământ pe care să calce în siguranță.

Garsoniera în care se baricadează și în care salvează alimentele în lupta necruțătoare cu mucegaiul rămâne ultima frontieră. Toate lucrurile nesemnificative cu care este presărată o zi, și toate gândurile fără nicio noimă care se pot intersecta cu creierul cuiva… sunt acolo. Cea de-a doua parte este mult mai ușor de citit decât prima, deși parcă nu m-aș opri la termenul ”ușor”, pentru că nu te mai bruiază toate vocile ălea sâcâitoare. Și da, sunt convinsă că e presărată cu enșpemii de simboluri, dar să le pună și ea într-o formă literară, nu ”cvasi”, și eu, mama simbolurilor, care cresc neavortate în mine, o să îmi bat capul cu ele.

Anunțuri