Marea aspirație – Tom Sharpe

6 dec.

Mi-am dat seama ce nu imi place la Tom Sharpe: are o poveste buna dar o duce pana in panzele albe, pana dincolo de limita credibilitatii. Inventeaza pur si simplu toate situatiile posibile pornind de la un subiect. Sa luam, de pilda, ”Marea aspiratie”. Intriga incitanta: o editura are un roman trimis de un anonim pe care scrie ”succes” si nu le mai trebuie decat un scriitor care sa pretinda ca el este autorul. Pentru treaba asta se alege un ratat, pe care Frensic, unul dintre agentii literari, il cara in in spate si se intalnea cu el o data pe an pentru ultima versiune din eternul sau roman, ”In cautarea copilariei pierdute”, suportandu-l pentru ca ii amintea de principiile lui literare pierdute.

Avand in vedere ca normele dupa care Piper scria, pe langa imitarea unor nume celebre, erau in concordanta cu ”Romanul moral”, o opera critica pe care intr-un moment neinspirat Frensic i-o daduse ca reper, iar dupa aceea reperele acestuia fusesera plasate cu susul in jos, publicand carti pe care altfel le-ar fi considerat jalnice dar adaptandu-se la gusturile publicului, bineinteles ca natura pseudo-pornografica a romanului ”Pastrati-va, voi, barbati, pentru fecioara” nu poate decat sa aduca probleme si sa fie o inepuizabila sursa de comic, alaturi de satirizarea societatii consumatoriste si a junglei din lumea editoriala. Ca atare, in primele 150 de pagini scriitura e ”delicioasa”, daca mi se permite termenul, caci imi bat capul cu aceasta mini-recenzie fiindca trebuie sa astept sa mi se raceasca niste macaroane. 😀

Apoi totul se incurca foarte rau* (spoilere, multe spoilere): vasul de croaziera al editorului american al lui Piper explodeaza in noaptea in care nevasta acestuia se gandeste sa fuga cu tanarul scriitor, motiv pentru care da si foc la casa. Ea devine judecatoare, Piper un fel de preot care ii invata pe enoriasi bunele precepte ale scriiturii de calitate in acelasi loc uitat de lume de pe harta Statelor Unite in care ajung incercand sa se faca uitati, iar Frensic este santajat pentru ca ultimul sa primeasca drepturile de autor, chiar rapit, asta dupa ce scapa ca prin urechile acului de o femeie ranita in orgoliul ei amoros, dupa ce fusese nevoit sa o seduca pentru a afla numele adevaratului autor al romanului. Iar acesta este, bineinteles, o mare surpriza. Mie imi place literatura ceva mai realista… dar amatorii de senzatii tari vor fi satisfacuti. In orice caz, stilul este voios, hazul englezesc este la el acasa, rasturnarile de situatie te tin in priza pana la urma, chit ca te bulverseaza, iar lectura este destul de placuta.

Într-o noapte fără lună – Dai Sijie

6 dec.

[136] Ma pregateam sa ii fac o recenzie foarte buna acestei carti, fiindca am mai citit „Balzac si micuta croitoreasa chineza” si „Complexul lui Di”, care mi-au placut tare mult, ca atare am dedus ca si asta, a treia, ar fi trebuit sa fie la fel de buna, sau poate si  mai „coapta” literar, avand in vedere presupusa maturizare ca scriitor a lui Dai Sijie, romancier si cineast francez originar din China. Motivul pentru care cred ca esueaza in acest roman este acela ca are un subiect atat de mare pentru un potential scriitoricesc care nu i se poate ridica la asteptari. Este cam dificil sa vorbesti despre ultimii 150 de ani din istoria Chinei si sa mai incropi si o poveste de dragoste in toata ciorba asta narativa de 300 de pagini atunci cand nu stii precis pe unde calci, ca sa nu dai in strachini.

Inceputul este destul de bun. Un istoric intrerupe o sedinta in care se discuta despre un film care are ca subiect o ecranizare a vietii ultimului imparat al Chinei, Pu Yi, pentru ca nu se respecta adevarul in scenariul hollywoodian. Nimeni nu il baga in seama, desigur, dar ajunge sa ii povesteasca versiunea sa traducatoarei care il urmareste dupa terminarea sedintei. Este vorba de un imparat schizofren, homosexual, care are un adevarat transfer de personalitate atunci cand caligrafiaza opera unui alt imparat, Huizong, si tot prin „comorile” pe care le-a lasat ultimul ajunge la un manuscris a carui limba nu poate sa o inteleaga, din care face o adevarata… obsesie (ce altceva ar putea sa faca un om cu probleme mintale?).

Atunci cand este escortat de japonezi in Manciuria are o criza de nervi (nu neaparat de la soarta cruda a lui si a Chinei ci mai degraba din cauza neajunsurilor zborului cu un avion de marfa, de nesuportat, intr-adevar, pentru un obraz imperial fin) si rupe manuscrisul cu dinti, iar jumatate din el cade odata cu alte fasii din lucrarile de arta pe care imparatul le sfasie. Ea este gasita chiar atunci de un print decazut, orb, aflat in exil, care isi scosese ochii fiindca ii fusesera impuscate toate pasarile din colectie (hmm, mai degraba cu elementele astea mi-as fi batut eu capul, care o fi fost simbolistica personala…)

Apoi actiunea se muta iar in perioada comunista, iar despre traducatoarea respectiva aflam ca e indragostita de un fel de nepot al acestuia din urma. Numai ca este atat de slab infatisata povestea asta de dragoste, incat eu una mi-o amintesc ca prin ceata, desi ieri am citit cartea: o scena din pravalia cu legume unde lucra el, iepurasul ei alb pentru care cumpara legume ucis cu salbaticie, apoi ei devenind si mai apropiati, pesemne pentru ca tipele sunt mult mai usor de agatat dupa evenimente dramatice. Chiar daca autorul o fi mentionat de ce au intrat cei doi in taina, asta s-a pierdut printre toate detaliile despre arhitectura strazilor, nedreptatile regimului comunist, etc, incat am uitat.

Dup-aia vorbeste de un tablou pictat de un oarecare parinte Castagnari, un iezuit ajuns in China care a facut potretele concubinelor a nu mai putin de trei imparati, tablouri dupa care acestia isi alegeau partenera in seara respectiva, deci intelegem ca munca sa era esentiala pentru destinul tarii. Dar eu cand m-am trezit cu ea profesoara de 5 ani in Franta, si cu un anume Paul d’Ampere venit de nicaieri despre care aflam ca intelegea limba Tumchuc, numele iubitului ei, deja gata, nu mai puteam, rabdarea mea atinsese o limita peste care nu puteam trece. Ca atare am abandonat cu mare entuziasm intreaga operatiune si m-am dus la culcare, caci visasem uneori cu ochii deschisi cat timp citeam, avand in vedere ca atentia nu putea sa imi fie tinuta sub control, iar acum era timpul si pentru vise adevarate.

Este interesant ca, pentru prima data, Dai Sijie mi-a oferit ceea ce ma asteptam de la un roman scris de un francez originar din China, povesti cu imparati si alergari pe coridorul istoriei, cu un covor comunist rosu intins pe jos, pacat insa ca atractivitatea literara a fost foarte scazuta. Si cand ma gandesc cat de simpatic era cand vorbea de psihanalistul sau care nu intelegea despre ce vorbeste in sedintele de terapie din ”Complexul lui Di”. Eh, poate si el a facut un transfer de personalitate, una plictisitoare, atunci cand a adoptat o tema atat de serioasa, in loc sa ramana la subiecte ”dragute” pe marginea carora sa brodeasca o frumoasa naratiune.

Iar eu imi amintesc de fosta prietenie dintre noi si imi vine sa-i spun ”Gata, gata, hai sa-ti ia tanti Carmen povara asta literara (de copil mare cu datorii catre patrie, parinti, si trecut) de pe umeri iar tu sa-mi povestesti mai bine de ce ai omorat cu atata cruzime iepurasul”. Nicio referinta demna de luat in seama pe coperta patru, cred ca asta ar fi trebuit sa fie un semnal de alarma sa pun struto-camila asta la loc in raft, chit ca m-as fi acuzat apoi de superficialitate, but I can live with that. ”Fac parte dintr-o generatie care credea sincer ca o carte iti poate schimba viata”, vorba inteleapta spusa chiar de autor, nu se pune, avand in vedere ca romanul lui te face sa vrei sa iti schimbi viata in sensul de ”forget reading, get a life”. Sau ar fi trebuit sa o rup si eu pe jumatate, sa o ingrop, iar peste cateva sute de ani unii sa se intrebe, asa cum am facut-o si eu, „Dar ce limba se vorbeste aici?”, desi alfabetul va arata la fel. Asta daca nu murim in 2012 si nu mai trebuie sa ne batem capul cu carti proaste.

Cartea iluziilor – Paul Auster

24 nov.

„Deci tu esti Paul Auster si m-am indragostit de tine…” Ce-i drept, se pare ca l-am prins si in cea mai buna ipostaza a virilitatii sale scriitoricesti: „Scrisa cu pricepere si rafinament, plina de rasturnari de situatie tenebroase, strabatuta de caldura si spiritul povestitorului, Cartea iluziilor este, cred, cel mai bun roman al lui Paul Auster” (Peter Carey). Si sunt de acord cu toate celelalte afirmatii de pe coperta a patra, mai ales cu aceea care ii compara excelenta penelului cu „dibacia unui jucator de biliard sigur pe sine”, fiindca suna foarte… sexy. Ce te surprinde la acest autor este stilul aparent simplu, fara inflorituri, fara excese de figuri de stil, iar pana si asa zisele rasturnari de situatie se instaleaza in constructia cartii cat se poate de natural. O exprimare neincarcata dar banuiesc ca indelung muncita si studiata. Continuand metafora… genul acela de barbat care nici nu stii prea bine cu ce anume te da pe spate slash te face sa te asezi mai bine in fotoliu, sa intorci cuminte paginile cartii sale. Iar dragostea este una la prima vedere, cucerirea se face de la prima pagina. De fapt, Paul Auster a afirmat ca prefera sa scrie de mana, sa dea o incarcatura senzoriala cuvintelor sale, deci presupun ca ar vrea ca un contact asemanator sa se produca si intre cititor si opera sa, si anume sa il inunde prin toti porii.

David Zimmer, profesor universitar, traducator, este devastat de disparitia familiei sale intr-un accident de avion, se refugiaza in singuratate si alcool, si nu poate gasi un sens al existentei, pana cand da peste un documentar despre filmele mute, iar una dintre scene reuseste sa ii smulga primul zambet dupa un timp foarte indelungat. Afland ca filmele lui Hector Mann, regizorul si protagonistul scenei, despre care se credea ca ar fi pierdute, au fost trimise in mod misterios in marile orase ale lumii, porneste intr-o calatorie cu scopul de a le viziona pe toate. Te-ai astepta ca asta sa fie „calatoria initiatica” din carte si ridici dispretuitor o spranceana: „deci un tip care vede filme… mare lucru.”

Dar Paul Auster nu staruie asupra acestui episod decat atat cat este necesar ca sa ne introduca in universul lui Hector Mann, sa ne familiarizeze cu filmele lui, iar abia apoi incep rasturnarile de situatie si aventura interioara a lui David Zimmer, un nucleu in jurul caruia se tes toate celelalte fire epice. Intriga o constituie o scrisoare din partea sotiei actorului, Frieda Spelling, care, dupa publicarea cartii despre filmele lui Hector Mann, pasul firesc atunci cand filmele sunt studiate cu atata ardoare, il invita pe autor sa le faca o vizita. Ceea ce nu pare spectaculos… daca Hector Mann nu ar fi disparut de peste o jumatate de veac iar despre el nu se mai stia nimic. El ascunde, asa cum este lesne de banuit, un secret teribil, din moment ce a ales sa-si faca pierduta urma, iar biografia sa este una fascinanta, cu roluri dintre cele mai interesante si neobisnuite pe care si le atribuie in scenariul realitatii. In demersul sau de a-i descoperi opera si viata, si existenta lui David Zimmer se schimba.

Pasionat de acest domeniu, semnand doua scenarii si fiind chiar coregizor al peliculei „Brooklyn Boogie”, Paul Auster se foloseste probabil de cunostintele sale in materie de filme, dar perspectiva povestitorului este aceea a unui amator insufletit, inteligent si sensibil, care nu isi indeparteaza cititorul prin parada de informatii de specialitate care ultimului ii sunt straine. Atunci cand sunt descrise  filmele lui Hector Mann, vocea narativa se substituie pur si simplu camerei de filmat, patrunde in toate ungherele, capteaza esenta fiecarei scene, astfel incat ai impresia ca esti in fata unui ecran. Termenul de „perspectiva cinematografica” atasat unei scriituri nu a fost nicicand mai potrivit.

Sweet and sour ...literary sauce.

Paul Auster reuseste sa trezeasca acelor impatimiti ai cuvintelor entuziasmul pentru film, caruia ii este redat statutul de arta, dupa ce initial le impartaseste scepticismul: „Oricat de frumoase sau captivante erau uneori imaginile, nu reuseau sa ma satisfaca la fel de intens ca si cuvintele. Aveam impresia ca se dadea prea mult, ca nu-i ramanea destul imaginatiei spectatorului si, paradoxal, cu cat se apropiau mai mult de simularea realitatii, cu atat mai putin reuseau filmele sa reprezinte lumea – care se afla in noi la fel de mult ca in jurul nostru. De aceea intotdeauna preferasem instinctiv peliculele alb-negru celor color, filmele mute celor sonore. Cinematograful era un limbaj vizual, o modalitate de a spune povesti prin proiectarea de imagini pe un ecran bidimensional. Adaugarea sunetului si culorii crease iluzia celei de-a treia dimensiuni, dar, in acelasi timp, le rapise imaginilor puritatea.”

Cartea este una a iluziilor pentru ca nu stii unde se termina viata si unde incepe filmul sau opera literara. Cuvintele lui Chateaubriand, pe care David Zimmer il traduce, capata o aura de sacralitate pentru ca sunt spuse de dincolo de mormant. La fel de covarsitoare este si influenta celor care aparent nu mai au puterea de a schimba destinele celorlalti. Mortii se ascund intr-adevar in spatele altor morti. Citeam prin cateva recenzii la fel de stangace ca cea de fata ca Paul Auster a creat situatii care nu par veridice in cartea sa, mult prea spectaculoase pentru a fi credibile. Eu cred ca nu autenticitatea ii lipseste cartii acesteia, ci lipsa din partea unor cititori a capacitatii de a asculta povesti. Acestia, atat de indepartati ca preferinte de genul fantasy, de exemplu (nu stiu de ce tot aduc vorba de asta in ultimul timp), detecteaza orice element care clatina cat de putin stalpii realitatii banele si gri, uitand ca scopul unei carti este sa te transporte intr-o alta lume. Nu stiu cat de mult am reusit sa transmit in aceasta recenzie impresiile si mai ales emotiile pe care mi le-a inoculat cartea, probabil foarte putin, dar am simtit asa o sfarseala la ultima pagina, o toropeala placuta si nevoia de a reflecta asupra cuvintelor ce au prins viata in mintea mea, care imi confirmau ca, dupa gusturile personale, singurele care ma intereseaza, mi-a trecut prin maini o capodopera.

P.S.: Deci face si copii frumosi (vezi tipa din stânga). ”Please, be my daddy:)). Iti voi aduce intreaga mea ofranda oedipiana.” Lol, parca as fi una din tipele alea de care faceam baza cu Cristian, dar pana la urma am ajuns la concluzia ca e ok sa fii exaltata (si macar vorbesc de un autor care stiu ca ii place, chiar m-am gandit la el in timp ce am citit cartea). E prea mult cinism pe lumea asta, iar eu una mananc uneori portie dubla, de la care mi se face apoi greata. Am inteles ca la fel se intampla si in multe dintre cartile lui Paul Auster, pana la dizolvarea substantei narative. Abia astept sa verific afirmatia anterioara. Pun pariu ca nu-i asa, iar criticii fac uneori exces de zel. Oricum, nici nu cred ca se sinchiseste prea mult de ei, are milioane de cititori care il adora.

O casă la capătul lumii – Michael Cunningham

24 nov.

M-a impresionat faptul ca aceasta este cartea de debut a lui Michael Cunningham. Pare mult prea matura si bine inchegata pentru un prim pas in lumea literara. Dovada o fac elogiile criticii si premiile obtinute. As putea chiar sa afirm ca orele de ”creative writing” inainte de a scrie o carte au dat roade, sau mai bine ma inclin pur si simplu in fata talentului. Am mai citit ”Zile exemplare” de acelasi autor, acum vreo doi ani si, cu toate ca imi apare foarte incetosat in minte, stiu ca a fost destul de diferita de cea pe care tocmai am terminat-o. Ceea ce e bine, apreciez diversitatea, si pe cei care pot sa creeze universuri literare ce nu se multumesc sa rumineze asupra trairilor personale, intr-o forma sau alta, desi orice literatura este, in esenta, autofictiune, avand in vedere ca autorul pune acolo o parte din el: cea reala, cea dorita, sau cea detestata.

In contextul acesta, afirmatia mea banuiesc ca este surprinzatoare: ”O casa la capatul lumii” este o carte obositoare. Nu pentru ca ar fi prost scrisa si nici din cauza dimensiunilor (aproape cinci sute de pagini). Ci pentru ca urmarirea atat de precisa si detaliata a patru destine, carora le corespund patru voci narative, timp de vreo trei decenii, este pur si simplu ostenitoare. Mai ales acolo unde ma identific cu personajele, cuvintele se transforma in arme care imi intra pur si simplu prin pielea-mi psihica foarte subtire si permeabila, lasand mici zgarieturi care nu se inchid o data cu trantirea tafnoasa a volumului pe raftul bibliotecii. Cred ca de-asta am citit mai putin in ultimul an, sunt pur si simplu prea sensibila, absorb orice emotie pe care a intentionat sa o puna acolo autorul ca un burete. Nu stiu daca sunt un cititor ideal sau unul mai degraba foarte capricios.

Bobby este personajul de care eu m-am atasat cel mai mult, poate si pentru ca am o slabiciune pentru ”copiii mari”. Nu inteleg insa de ce l-au numit cei de la Polirom ”hipster”, cand el abia daca se apropie macar de definitia comun acceptata a termenului atunci cand Clare incearca sa il transforme intr-un produs trendy. Si nu inteleg de ce Clare este numita hippioata. Poate pentru ca a fost la Woodstock, si pentru stilul vestimentar, insa ea crede mai degraba intr-o institutie a cinismului decat intr-una a pacii. Jonathan este prietenul din copilarie al lui Bobby si al treilea varf din triunghiul amoros ciudat pe care acestia il formeaza. Alice, mama lui, a constituit surpriza acestui roman, pentru ca e ceva mai greu sa incepi sa arunci cu pietre in ea, gandindu-te ca si-a transformat fiul intr-un homosexual care nu stie ce vrea de la viata, atunci cand incepi sa ii asculti povestea.

Personajele sunt inclinate spre auto-reflectie sau observatii psihologice, iar atunci cand ai un imbold de a face pe clarvazatorul si de a tranti o interpretare mirobolanta, care sa lumineze un interior misterios si plin de umbre, constati ca ti-o iau inainte. De pilda, Clare (despre Bobby): ”Tu oglindesti dorintele celorlalti. Cum de nu m-am gandit pana acum la lucrul asta? Cand ai locuit cu parintii lui Jonathan, erai un baiat bun din Ohio, cand te-ai mutat in East Village, ai devenit cool, si acum ca locuim la tara, esti tipul dragutului tatic hippy. Tu le oferi oamenilor exact ce vor.” Sau Alice: ”Am fost eu, oare, genul acela de mama care isi indeparteaza fiul de femei? L-am efeminat, oare, prin insistenta mea obstinata de a-i fi prietena?”

Nicio problema, psihanaliza aplicata o prinde pe picior gresit pana la urma, hehe, prin afirmatii precum ”In mintea mea Jonathan era un copil etern, un inocent.” deoarece ne dam seama ca Jonathan a vrut pe de o parte sa ramana copilul vesnic al mamei, inclusiv prin pastrarea unui trup micut si plapand, dar mai ales prin homosexualitatea sa, pentru ca iubeste un alt barbat asa cum si el a fost iubit de mama sa. Dar deschiderea si intelegerea lor pot fi inselatoare, vezi gestul ultim al lui Clare care, atunci cand vine vorba de propriul copil, renunta pana la urma la orice idee avangardista referitoare la viata si relatii interumane. Asta a fost chestia care m-a enervat cel mai mult, probabil si deoarece stiam ca exista undeva in lumea asta cineva capabil de a sapa o asemenea prapastie intre vorba si actiune, insa va las pe voi sa descoperiti despre ce e vorba.

”O casa la capatul lumii” oglindeste America deceniilor sapte si opt, cu tot ce inseamna stil de viata, muzica, obiceiuri vestimentare, mentalitati, de la cultul lui Morrison si al lui Jimi Hendrix pana la consumul de iarba si acid. Aspectul interesant e ca fiecare casa din carte e una la capatul lumii, cumva, deci nu e doar o exprimare metaforica, de la cea a lui Bobby de langa cimitir, la cea in care se muta parintii lui Jonathan in desertul din Arizona, pana la casa neimblanzita din mijlocul naturii pe care cei trei incearca sa o transforme intr-un camin. Abia astept sa vad cum sunt transpuse aceste imagini si in film, care pare mult mai prietenos cu sensibilitatea mea ridicola, dupa trailer, si care abia asteapta sa apas play, pentru ca si obiectele neinsufletite tanjesc dupa atingerea mea :). Ahh, iar Colin Farrell arata atat de dragut!

Trăiește-ți clipa – Saul Bellow

4 nov.

Vi se va spune despre aceasta carte ca e o capodopera a literaturii americane, si asa este, cautati recenziile de specialitate pentru confirmare, dar mie mi s-a parut pur si simplu reconfortant cat de smiorcait si de ratat este personajul principal. Vis american esuat: si in incercarea de a deveni o vedeta de film, si in incercarea de a-si intemeia o familie, si bineinteles in dorinta de a-si multumi tatal, un doctor evreu, care nu ezita sa isi arate nemultumirea si dispretul, in fiecare zi chiar, avand in vedere ca locuiesc in acelasi hotel din New York. Stiu, sunt enervanti cititorii care urmaresc evolutia personajelor in functie de afinitatile personale, gen „cine cu cine a ramas” sau „ahh, dar eu speram sa se termine cu bine” etc, dar nu pot sa nu ma regasesc in ultima situatie, ca si in alegerile de viata nefericite.

Probabil ar trebui sa ma atraga cartile care coloreaza existenta sau ma teleporteaza spre una mai buna, sau cel putin mai interesanta, spre exemplu genul fantasy (preferat de Steve, iar cine nu stie cine e Steve nu stiu ce cauta pe acest blog :P), dar eu vreau sa fac o baie in cuvinte innegrite de tristete, in ape familiare dar deloc linistite, la fel ca eroina din „Lucy Sullivan se marita”, din care voi da un citat, pentru ca „Traieste-ti clipa” a luat deja drumul batatorit al bibliotecii (ratatii nu au, in mod evident, bani de carti): „Am citit tot ce mi-a cazut in mana despre depresii si nimic nu ma facea sa ma simt mai bine decat povestea suculenta a unei personalitati care trecuse si ea prin aceasta agonie. Ma incantau relatarile despre oameni care au petrecut luni in sir in pat, fara sa manance, fara sa vorbeasca, doar holbandu-se la tavan, cu lacrimile curgandu-le pe obraji si dorindu-si sa fi avut destula energie ca sa-si puna capat vietii.” Chicklit cand vorbesti de o „masterpiece”… how chic.

De fapt, *(spoiler) ma asteptam ca Wilhelm Adler sa se sinucida, si am fost oarecum surprinsa ca nu a facut-o, pentru ca investitia la bursa, pe care o face din ultimii bani, pare a fi cruciala pentru existenta lui si, in cazul esecului, previzibil dealtfel, reprezinta cireasa de pe un tort foarte amar. Dar chiar, ce interesant ca un pretins psihiatru, Tamkin, in intuitia caruia Wilhelm are incredere, incearca sa il vindece nu sufleteste, ci financiar, asta parand a fi boala omului modern, lipsa banilor, care sa iti cumpere o fericire „sablonata” sau sa iti rascumpere pacatele, deloc putine, in viziunea batranului doctor, prea absorbit de apropierea iminenta a mortii ca sa ii mai pese de necazurile unui fiu ratacit. In orice caz, m-am multumit si cu scena apoteotica de la sfarsit, cand Wilhelm plange la sicriul unui necunoscut, eliberand toata durerea din stransoarea sufleteasca ce il sufoca, iar privitorii intrebandu-se daca este ruda cu cel decedat. Been there, done that.

Ce mi-a placut la aceasta carte: in primul rand, ritmul dinamic si impresia de instantaneitate. Totul se petrece pe parcursul unei singure zile, cu flashback-uri ce trimit spre un trecut care, alaturi de prezentul insuportabil, reprezinta o substanta coroziva si toxica pentru psihicul fragil al lui Wilhelm. La aceasta impresie contribuie si dialogul, principala modalitate de cunoastere a personajelor si a interactiunilor dintre acestea, cele secundare fiind si ele foarte bine construite. Si atmosfera New York-ului din anii ’50 este infatisata cu pricepere, Saul Bellow reusind sa redea specificul locului fara risipa de cuvinte. Iar atunci cand ma gandesc la acele vremuri si locuri, nu poate sa nu imi vina in minte expresia „jungla de asfalt”, pentru un „animal” atat de slab si plin de emotivitate ca Wilhelm. M-au atras si elementele psihanalizabile din roman, precum relatia tata-fiu, caci ultimul pare a-si asuma o vinovatie care nu ii poate fi imputata unui parinte perfect, precum si masochismul moral al acestuia, parand sa atraga suferinta prin toate actiunile sale.  Iar pentru capacitatea de a slefui un diamant literar in numai vreo doua sute de pagini tiparite, nu am decat un singur cuvant: maiestrie.