Cartea iluziilor – Paul Auster

24 Noi

„Deci tu esti Paul Auster si m-am indragostit de tine…” Ce-i drept, se pare ca l-am prins si in cea mai buna ipostaza a virilitatii sale scriitoricesti: „Scrisa cu pricepere si rafinament, plina de rasturnari de situatie tenebroase, strabatuta de caldura si spiritul povestitorului, Cartea iluziilor este, cred, cel mai bun roman al lui Paul Auster” (Peter Carey). Si sunt de acord cu toate celelalte afirmatii de pe coperta a patra, mai ales cu aceea care ii compara excelenta penelului cu „dibacia unui jucator de biliard sigur pe sine”, fiindca suna foarte… sexy. Ce te surprinde la acest autor este stilul aparent simplu, fara inflorituri, fara excese de figuri de stil, iar pana si asa zisele rasturnari de situatie se instaleaza in constructia cartii cat se poate de natural. O exprimare neincarcata dar banuiesc ca indelung muncita si studiata. Continuand metafora… genul acela de barbat care nici nu stii prea bine cu ce anume te da pe spate slash te face sa te asezi mai bine in fotoliu, sa intorci cuminte paginile cartii sale. Iar dragostea este una la prima vedere, cucerirea se face de la prima pagina. De fapt, Paul Auster a afirmat ca prefera sa scrie de mana, sa dea o incarcatura senzoriala cuvintelor sale, deci presupun ca ar vrea ca un contact asemanator sa se produca si intre cititor si opera sa, si anume sa il inunde prin toti porii.

David Zimmer, profesor universitar, traducator, este devastat de disparitia familiei sale intr-un accident de avion, se refugiaza in singuratate si alcool, si nu poate gasi un sens al existentei, pana cand da peste un documentar despre filmele mute, iar una dintre scene reuseste sa ii smulga primul zambet dupa un timp foarte indelungat. Afland ca filmele lui Hector Mann, regizorul si protagonistul scenei, despre care se credea ca ar fi pierdute, au fost trimise in mod misterios in marile orase ale lumii, porneste intr-o calatorie cu scopul de a le viziona pe toate. Te-ai astepta ca asta sa fie „calatoria initiatica” din carte si ridici dispretuitor o spranceana: „deci un tip care vede filme… mare lucru.”

Dar Paul Auster nu staruie asupra acestui episod decat atat cat este necesar ca sa ne introduca in universul lui Hector Mann, sa ne familiarizeze cu filmele lui, iar abia apoi incep rasturnarile de situatie si aventura interioara a lui David Zimmer, un nucleu in jurul caruia se tes toate celelalte fire epice. Intriga o constituie o scrisoare din partea sotiei actorului, Frieda Spelling, care, dupa publicarea cartii despre filmele lui Hector Mann, pasul firesc atunci cand filmele sunt studiate cu atata ardoare, il invita pe autor sa le faca o vizita. Ceea ce nu pare spectaculos… daca Hector Mann nu ar fi disparut de peste o jumatate de veac iar despre el nu se mai stia nimic. El ascunde, asa cum este lesne de banuit, un secret teribil, din moment ce a ales sa-si faca pierduta urma, iar biografia sa este una fascinanta, cu roluri dintre cele mai interesante si neobisnuite pe care si le atribuie in scenariul realitatii. In demersul sau de a-i descoperi opera si viata, si existenta lui David Zimmer se schimba.

Pasionat de acest domeniu, semnand doua scenarii si fiind chiar coregizor al peliculei „Brooklyn Boogie”, Paul Auster se foloseste probabil de cunostintele sale in materie de filme, dar perspectiva povestitorului este aceea a unui amator insufletit, inteligent si sensibil, care nu isi indeparteaza cititorul prin parada de informatii de specialitate care ultimului ii sunt straine. Atunci cand sunt descrise  filmele lui Hector Mann, vocea narativa se substituie pur si simplu camerei de filmat, patrunde in toate ungherele, capteaza esenta fiecarei scene, astfel incat ai impresia ca esti in fata unui ecran. Termenul de „perspectiva cinematografica” atasat unei scriituri nu a fost nicicand mai potrivit.

Sweet and sour ...literary sauce.

Paul Auster reuseste sa trezeasca acelor impatimiti ai cuvintelor entuziasmul pentru film, caruia ii este redat statutul de arta, dupa ce initial le impartaseste scepticismul: „Oricat de frumoase sau captivante erau uneori imaginile, nu reuseau sa ma satisfaca la fel de intens ca si cuvintele. Aveam impresia ca se dadea prea mult, ca nu-i ramanea destul imaginatiei spectatorului si, paradoxal, cu cat se apropiau mai mult de simularea realitatii, cu atat mai putin reuseau filmele sa reprezinte lumea – care se afla in noi la fel de mult ca in jurul nostru. De aceea intotdeauna preferasem instinctiv peliculele alb-negru celor color, filmele mute celor sonore. Cinematograful era un limbaj vizual, o modalitate de a spune povesti prin proiectarea de imagini pe un ecran bidimensional. Adaugarea sunetului si culorii crease iluzia celei de-a treia dimensiuni, dar, in acelasi timp, le rapise imaginilor puritatea.”

Cartea este una a iluziilor pentru ca nu stii unde se termina viata si unde incepe filmul sau opera literara. Cuvintele lui Chateaubriand, pe care David Zimmer il traduce, capata o aura de sacralitate pentru ca sunt spuse de dincolo de mormant. La fel de covarsitoare este si influenta celor care aparent nu mai au puterea de a schimba destinele celorlalti. Mortii se ascund intr-adevar in spatele altor morti. Citeam prin cateva recenzii la fel de stangace ca cea de fata ca Paul Auster a creat situatii care nu par veridice in cartea sa, mult prea spectaculoase pentru a fi credibile. Eu cred ca nu autenticitatea ii lipseste cartii acesteia, ci lipsa din partea unor cititori a capacitatii de a asculta povesti. Acestia, atat de indepartati ca preferinte de genul fantasy, de exemplu (nu stiu de ce tot aduc vorba de asta in ultimul timp), detecteaza orice element care clatina cat de putin stalpii realitatii banele si gri, uitand ca scopul unei carti este sa te transporte intr-o alta lume. Nu stiu cat de mult am reusit sa transmit in aceasta recenzie impresiile si mai ales emotiile pe care mi le-a inoculat cartea, probabil foarte putin, dar am simtit asa o sfarseala la ultima pagina, o toropeala placuta si nevoia de a reflecta asupra cuvintelor ce au prins viata in mintea mea, care imi confirmau ca, dupa gusturile personale, singurele care ma intereseaza, mi-a trecut prin maini o capodopera.

P.S.: Deci face si copii frumosi (vezi tipa din stânga). ”Please, be my daddy:)). Iti voi aduce intreaga mea ofranda oedipiana.” Lol, parca as fi una din tipele alea de care faceam baza cu Cristian, dar pana la urma am ajuns la concluzia ca e ok sa fii exaltata (si macar vorbesc de un autor care stiu ca ii place, chiar m-am gandit la el in timp ce am citit cartea). E prea mult cinism pe lumea asta, iar eu una mananc uneori portie dubla, de la care mi se face apoi greata. Am inteles ca la fel se intampla si in multe dintre cartile lui Paul Auster, pana la dizolvarea substantei narative. Abia astept sa verific afirmatia anterioara. Pun pariu ca nu-i asa, iar criticii fac uneori exces de zel. Oricum, nici nu cred ca se sinchiseste prea mult de ei, are milioane de cititori care il adora.

Anunțuri

O casă la capătul lumii – Michael Cunningham

24 Noi

M-a impresionat faptul ca aceasta este cartea de debut a lui Michael Cunningham. Pare mult prea matura si bine inchegata pentru un prim pas in lumea literara. Dovada o fac elogiile criticii si premiile obtinute. As putea chiar sa afirm ca orele de ”creative writing” inainte de a scrie o carte au dat roade, sau mai bine ma inclin pur si simplu in fata talentului. Am mai citit ”Zile exemplare” de acelasi autor, acum vreo doi ani si, cu toate ca imi apare foarte incetosat in minte, stiu ca a fost destul de diferita de cea pe care tocmai am terminat-o. Ceea ce e bine, apreciez diversitatea, si pe cei care pot sa creeze universuri literare ce nu se multumesc sa rumineze asupra trairilor personale, intr-o forma sau alta, desi orice literatura este, in esenta, autofictiune, avand in vedere ca autorul pune acolo o parte din el: cea reala, cea dorita, sau cea detestata.

In contextul acesta, afirmatia mea banuiesc ca este surprinzatoare: ”O casa la capatul lumii” este o carte obositoare. Nu pentru ca ar fi prost scrisa si nici din cauza dimensiunilor (aproape cinci sute de pagini). Ci pentru ca urmarirea atat de precisa si detaliata a patru destine, carora le corespund patru voci narative, timp de vreo trei decenii, este pur si simplu ostenitoare. Mai ales acolo unde ma identific cu personajele, cuvintele se transforma in arme care imi intra pur si simplu prin pielea-mi psihica foarte subtire si permeabila, lasand mici zgarieturi care nu se inchid o data cu trantirea tafnoasa a volumului pe raftul bibliotecii. Cred ca de-asta am citit mai putin in ultimul an, sunt pur si simplu prea sensibila, absorb orice emotie pe care a intentionat sa o puna acolo autorul ca un burete. Nu stiu daca sunt un cititor ideal sau unul mai degraba foarte capricios.

Bobby este personajul de care eu m-am atasat cel mai mult, poate si pentru ca am o slabiciune pentru ”copiii mari”. Nu inteleg insa de ce l-au numit cei de la Polirom ”hipster”, cand el abia daca se apropie macar de definitia comun acceptata a termenului atunci cand Clare incearca sa il transforme intr-un produs trendy. Si nu inteleg de ce Clare este numita hippioata. Poate pentru ca a fost la Woodstock, si pentru stilul vestimentar, insa ea crede mai degraba intr-o institutie a cinismului decat intr-una a pacii. Jonathan este prietenul din copilarie al lui Bobby si al treilea varf din triunghiul amoros ciudat pe care acestia il formeaza. Alice, mama lui, a constituit surpriza acestui roman, pentru ca e ceva mai greu sa incepi sa arunci cu pietre in ea, gandindu-te ca si-a transformat fiul intr-un homosexual care nu stie ce vrea de la viata, atunci cand incepi sa ii asculti povestea.

Personajele sunt inclinate spre auto-reflectie sau observatii psihologice, iar atunci cand ai un imbold de a face pe clarvazatorul si de a tranti o interpretare mirobolanta, care sa lumineze un interior misterios si plin de umbre, constati ca ti-o iau inainte. De pilda, Clare (despre Bobby): ”Tu oglindesti dorintele celorlalti. Cum de nu m-am gandit pana acum la lucrul asta? Cand ai locuit cu parintii lui Jonathan, erai un baiat bun din Ohio, cand te-ai mutat in East Village, ai devenit cool, si acum ca locuim la tara, esti tipul dragutului tatic hippy. Tu le oferi oamenilor exact ce vor.” Sau Alice: ”Am fost eu, oare, genul acela de mama care isi indeparteaza fiul de femei? L-am efeminat, oare, prin insistenta mea obstinata de a-i fi prietena?”

Nicio problema, psihanaliza aplicata o prinde pe picior gresit pana la urma, hehe, prin afirmatii precum ”In mintea mea Jonathan era un copil etern, un inocent.” deoarece ne dam seama ca Jonathan a vrut pe de o parte sa ramana copilul vesnic al mamei, inclusiv prin pastrarea unui trup micut si plapand, dar mai ales prin homosexualitatea sa, pentru ca iubeste un alt barbat asa cum si el a fost iubit de mama sa. Dar deschiderea si intelegerea lor pot fi inselatoare, vezi gestul ultim al lui Clare care, atunci cand vine vorba de propriul copil, renunta pana la urma la orice idee avangardista referitoare la viata si relatii interumane. Asta a fost chestia care m-a enervat cel mai mult, probabil si deoarece stiam ca exista undeva in lumea asta cineva capabil de a sapa o asemenea prapastie intre vorba si actiune, insa va las pe voi sa descoperiti despre ce e vorba.

”O casa la capatul lumii” oglindeste America deceniilor sapte si opt, cu tot ce inseamna stil de viata, muzica, obiceiuri vestimentare, mentalitati, de la cultul lui Morrison si al lui Jimi Hendrix pana la consumul de iarba si acid. Aspectul interesant e ca fiecare casa din carte e una la capatul lumii, cumva, deci nu e doar o exprimare metaforica, de la cea a lui Bobby de langa cimitir, la cea in care se muta parintii lui Jonathan in desertul din Arizona, pana la casa neimblanzita din mijlocul naturii pe care cei trei incearca sa o transforme intr-un camin. Abia astept sa vad cum sunt transpuse aceste imagini si in film, care pare mult mai prietenos cu sensibilitatea mea ridicola, dupa trailer, si care abia asteapta sa apas play, pentru ca si obiectele neinsufletite tanjesc dupa atingerea mea :). Ahh, iar Colin Farrell arata atat de dragut!

Trăiește-ți clipa – Saul Bellow

4 Noi

Vi se va spune despre aceasta carte ca e o capodopera a literaturii americane, si asa este, cautati recenziile de specialitate pentru confirmare, dar mie mi s-a parut pur si simplu reconfortant cat de smiorcait si de ratat este personajul principal. Vis american esuat: si in incercarea de a deveni o vedeta de film, si in incercarea de a-si intemeia o familie, si bineinteles in dorinta de a-si multumi tatal, un doctor evreu, care nu ezita sa isi arate nemultumirea si dispretul, in fiecare zi chiar, avand in vedere ca locuiesc in acelasi hotel din New York. Stiu, sunt enervanti cititorii care urmaresc evolutia personajelor in functie de afinitatile personale, gen „cine cu cine a ramas” sau „ahh, dar eu speram sa se termine cu bine” etc, dar nu pot sa nu ma regasesc in ultima situatie, ca si in alegerile de viata nefericite.

Probabil ar trebui sa ma atraga cartile care coloreaza existenta sau ma teleporteaza spre una mai buna, sau cel putin mai interesanta, spre exemplu genul fantasy (preferat de Steve, iar cine nu stie cine e Steve nu stiu ce cauta pe acest blog :P), dar eu vreau sa fac o baie in cuvinte innegrite de tristete, in ape familiare dar deloc linistite, la fel ca eroina din „Lucy Sullivan se marita”, din care voi da un citat, pentru ca „Traieste-ti clipa” a luat deja drumul batatorit al bibliotecii (ratatii nu au, in mod evident, bani de carti): „Am citit tot ce mi-a cazut in mana despre depresii si nimic nu ma facea sa ma simt mai bine decat povestea suculenta a unei personalitati care trecuse si ea prin aceasta agonie. Ma incantau relatarile despre oameni care au petrecut luni in sir in pat, fara sa manance, fara sa vorbeasca, doar holbandu-se la tavan, cu lacrimile curgandu-le pe obraji si dorindu-si sa fi avut destula energie ca sa-si puna capat vietii.” Chicklit cand vorbesti de o „masterpiece”… how chic.

De fapt, *(spoiler) ma asteptam ca Wilhelm Adler sa se sinucida, si am fost oarecum surprinsa ca nu a facut-o, pentru ca investitia la bursa, pe care o face din ultimii bani, pare a fi cruciala pentru existenta lui si, in cazul esecului, previzibil dealtfel, reprezinta cireasa de pe un tort foarte amar. Dar chiar, ce interesant ca un pretins psihiatru, Tamkin, in intuitia caruia Wilhelm are incredere, incearca sa il vindece nu sufleteste, ci financiar, asta parand a fi boala omului modern, lipsa banilor, care sa iti cumpere o fericire „sablonata” sau sa iti rascumpere pacatele, deloc putine, in viziunea batranului doctor, prea absorbit de apropierea iminenta a mortii ca sa ii mai pese de necazurile unui fiu ratacit. In orice caz, m-am multumit si cu scena apoteotica de la sfarsit, cand Wilhelm plange la sicriul unui necunoscut, eliberand toata durerea din stransoarea sufleteasca ce il sufoca, iar privitorii intrebandu-se daca este ruda cu cel decedat. Been there, done that.

Ce mi-a placut la aceasta carte: in primul rand, ritmul dinamic si impresia de instantaneitate. Totul se petrece pe parcursul unei singure zile, cu flashback-uri ce trimit spre un trecut care, alaturi de prezentul insuportabil, reprezinta o substanta coroziva si toxica pentru psihicul fragil al lui Wilhelm. La aceasta impresie contribuie si dialogul, principala modalitate de cunoastere a personajelor si a interactiunilor dintre acestea, cele secundare fiind si ele foarte bine construite. Si atmosfera New York-ului din anii ’50 este infatisata cu pricepere, Saul Bellow reusind sa redea specificul locului fara risipa de cuvinte. Iar atunci cand ma gandesc la acele vremuri si locuri, nu poate sa nu imi vina in minte expresia „jungla de asfalt”, pentru un „animal” atat de slab si plin de emotivitate ca Wilhelm. M-au atras si elementele psihanalizabile din roman, precum relatia tata-fiu, caci ultimul pare a-si asuma o vinovatie care nu ii poate fi imputata unui parinte perfect, precum si masochismul moral al acestuia, parand sa atraga suferinta prin toate actiunile sale.  Iar pentru capacitatea de a slefui un diamant literar in numai vreo doua sute de pagini tiparite, nu am decat un singur cuvant: maiestrie.

Alternativa Wilt – Tom Sharpe

13 Oct

Alternativa Wilt e o buna alternativa la o zi altminteri plictisitoare. Demult nu mai citisem o carte suficient de comica incat sa ma destinda, dar in acelasi timp indeajuns de inteligenta sa nu mi se para ca ma indop cu literatura lejera, de proasta calitate. Imi pare rau ca nu am citit si prima carte din seria “Wilt” a lui Tom Sharpe, totusi autorul isi creioneaza foarte bine personajul inca de la prima pagina, un sef de catedra istet, mucalit, si cinic, astfel incat mi-a fost usor sa il indragesc si sa vreau sa ii urmaresc actiunile pana la sfarsit.

Titlul vine de la experimentele pe care incepe sa le faca sotia sa, cu mancare alternativa, folosire de energie alternativa, care pe Henry Wilt il scot din sarite, dar care vor influenta cursul evenimentelor pe parcursul romanului, atunci cand Wilt devine alernativa la… o celula terorista. Mie partea asta mi-a placut ceva mai putin, pentru ca actiunea parea sa se taraganeze cumva la un moment dat, dar eu sunt de fel mai carcotasa, in schimb prima jumatate a cartii a fost foarte misto, si am savurat din plin schimburile de replici dintre cadrele de invatamant de la Colegiul Tehnic, felul amuzant in care isi apara ideile izvorate fie dintr-un rationament ciudat, fie din dorinta pragmatica de a-si pastra catedra cu orice pret.

De pilda, unul dintre ei filmeaza o pelicula in care un elev pare a penetra un crocodil, sub pretextul ca lupta impotriva “etatismului asistential reformist al sistemului capitalist”. Lol. Si el si ceilalti aparatori ai oprimatilor, ai dreptatii si libertatii supreme din roman au insa o situatie materiala atat de buna incat ai impresia ca s-au saturat pur si simplu de consola xbox si au vrut sa treaca la nivelul urmator. Este hilar felul in care creioneaza trasaturile grosiere ale fanatismului politic, caci cum altcumva poti sa o faci mai bine decat cu umor, daca vrei o reactie pozitiva sau macar sa fii ascultat.

Mi-a mai placut felul in care eroii romanului isi dovedesc forta in situatii critice, de unde pana atunci te iritau ori iti provocau rasul. De pilda, incapatanarea sotiei este benefica atunci cand se lupta pentru viata celor 4 gemene, cand e descrisa ca un mastodont cu vergeturi pe burta in loc de urme de razboi, in stare sa darame totul in calea ei, inclusiv… podeaua bucatariei. Iar amenintarea care planeaza asupra familiei Wilt si asediul casei, despre care veti citi in carte, amintesc de “Singur acasa” ori “Dennis pericol public”, insa cu un personaj cu vreo 30 de ani mai batran (chiar, de ce e un mos pe coperta?), deci daca sunteti fanii genului s-ar putea sa indragiti partea asta mai mult decat cea care m-a fermecat pe mine.

Nu lipseste nici inspectorul de politie care isi da seama de “pericolul” pe care il reprezinta Wilt pentru linistea sa  mentala, dupa ce in trecut ajunsese sa fie umilit in breasla din pricina anchetei pe care o desfasurase impotriva lui, cand crezuse ca acesta isi ingropase sotia intr-un put, dar de fapt fusese vorba de o papusa gonflabila cu hainele ei. De ce a facut profesorul asta, tare sunt curioasa sa aflu, deci o citesc si pe aia, cu toate ca ii stiu finalul. Unul fericit, asta e lesne de ghicit, insa nu lucrul asta e important, ci calatoria, care este una atractiva si dinamica la carma lui Tom Sharpe.

Mantia de stele – Milorad Pavić

9 Iun

Mi s-a parut fascinant la cartea asta faptul ca nu am inteles nimic din ea. Si atat de grozav mi s-a parut acest lucru, incat am citit fascinata pana la sfarsit, tot neintelegand nimic. Milorad Pavić, un tip foarte tare din cate se pare, cu un penel dintr-asta postmodernist (vai, cat ma enerveaza postmodernistii), spunea ca se adreseaza unor cititori inteligenti si cu talent. Inseamna ca eu sunt proasta si netalentata. Serios. Si ma amuza ca cei care au bloguri despre carti isi foiesc tot penajul cultural ca sa para cat mai dotati intelectual, asa cum un cocalar isi ambreiaza motorul de la merțan. Eu as vrea sa imi arat din plin ignoranta, mi se pare mai interesant. Desi am descoperit pe net o recenzie a acestei carti, tot ne-oficiala, si am admirat faptul ca aceste demers a fost posibil. Insa una dintre cititoarele blogului respectiv a vrut sa para chiar mai inteligenta decat autorul si sa-l completeze ca o intelectuala coclita, ca atare a pus intr-un comentariu un paragraf luat dintr-un ziar, despre opera, motiv pentru care ar fi trebuit sa fie batuta cu cartea peste degete ca sa nu mai atinga vreodata tastatura, desigur. Am citit undeva, la cronica piesei de teatru cu acelasi nume, una foarte buna dealtfel (dar mi-e lene sa pun link, fiindca e 6 dimineata, asa cum nu am chef nici de diacritice, dar asta a devenit regula), ca aceasta carte nu se poate rezuma, deci nici nu se poate pune in scena. Oh, ce bine, o sa-i urmez sfatul intocmai. Asta e nasol la recenzii, desi ale mele sunt mai mult anti-recenzii, ca nu poti sa fii total egoist, ca si cum ai nota intr-un carnetel, trebuie sa oferi ceva celui care te citeste, asta insemnand detalii coerente despre carte, despre povestea dintre coperti.

Dar ce te faci cand cartea este complet incoerenta? Ok, e timpul sa pun ceva pe tava aici, ca pleaca toata lumea de la masa mea, dar sunt bucate foarte sarace, avertizez. Cartea e de fapt un vis al unei tinere, impartit in 6 parti a cate 6 povesti de iubire, 6 cupluri si 12 zodii, cu magie si alte prostii. Prostii pentru ca asa mi s-au parut mie elementele ireale sau ilogice (of, se vede ca e scrisa la 6 dimineata, trebuie sa completez: normal ca sunt ireale, voiam sa spun ca nu sunt bine inchegate, sunt doar niste obiecte disparate care plutesc prin spatiul literar sau iti e atat de greu sa le inchegi, asa cum te provoaca scriitorul, incat consideri ca nu merita efortul). Si asa mi-o amintesc si eu, desi am terminat-o ieri, ca prin vis. Nici eu n-am sa ma straduiesc sa fiu inteleasa, vreau sa pastrez spiritul cartii: un tanar care este transportat in diferite epoci atunci cand comanda un anumit fel de mancare; dialog incomprehensibil dintre o fata, un baiat, si un batran, intr-o gradina; un fel de pitipoanca de Ev Mediu care nu intelege ce vrea sa ii spuna un golan mai aratos atunci cand o intreba daca stie sa mulga tapul, si care se indragosteste de el, iar apoi il ucide cu saliva otravita pe care o pregatise pentru un rege, el fiind cel care incerca femeile inaintea regelui, dar nu-si mai aminteste cine e ea; capitol dedicat unor simboluri din vise, care sunt explicate de autor, foarte tampite, voiam sa il trimit la ”Interpretarea viselor”, dar ma rog, era si iritarea generala ca nu intelegeam ce se intampla pe acolo, nu a omorat psihanaliza (tot) romantismul din mine; unul care ajuta un orb sa vada cu o rugaciune dar orbeste la randul lui iar apoi i se dau in schimb zile din viata unei persoane din viitor; persoana din viitor care se plange unui profesor ca pentru ea timpul trece mai repede decat pentru ceilalti; tanar care nu stie ca face pregatiri pentru propria nunta, in timpul razboiului, si se trezeste pur si simplu la biserica, mireasa asteptandu-l; o pianista ratata care isi pierde o prietena intr-un accident de avion si se duce sa o gaseasca pe o croaziera, pentru ca aceasta zicea ca mortii nu stiu decat dupa 40 de zile ca au murit, si acolo se indragosteste de un arhitect, dar este debarcata pe o insula unde gaseste o casa pe care o primise mostenire dar care pur si simplu disparuse; in sfarsit, si asta e motivul pentru care a meritat sa citesc cartea asta, o balanta care incearca sa isi vindece iubitul taur de imbolnavirea pe care o suferise iubirea lui, el neputand sa priveasca in viitor, fiind intors catre trecut, si nerecunoscand numele iubitei, situatie traita intocmai si de sufletul meu sensibil si metem-psihotic la ora actuala.

Mda, genul de semn pe care l-ai intalni si in cartea asta, iar apoi ar urma niste intamplari foarte ciudate dupa el, doar ca la mine au avut loc deja. Si acel suflet sensibil si delicat al meu, ranit in lupte amoroase, si-a amintit ca dragutul de minotaur al ei este atat de pasionat de magie si astrologie, crede in vraji si in destine dictate de stele, dar nu poate discerne intre sentimente simple precum iubirea si ura, in cele mai rudimentare forme ale lor, nu ceva complicat, si nu poate sa isi dirijeze nici corpul sa nu-i fuga vreun picior aiurea, darmite soarta. Ca atare: am urat aceasta carte, pentru ca mi-a amintit cat de tare detest ocultismul, astrologia, si fuga de lumea interioara prin credinte absurde referitoare la lumea exterioara. Doamne, mai ales astrologia, de parca toti oamenii nascuti intr-o zodie ar putea fi la fel, si sa li se intample aceleasi lucruri. Ce ineptie. Si imi cer scuze, nu am pastrat spiritul cartii nealterat mai sus: am fost mult prea inteligibila atunci cand am notat ce mi-am amintit eu din cartea asta, avand in vedere ca imi era greu sa trec de la un paragraf la altul fara sa ma pierd. Si toate astea, citesc pe coperta 4, ca cititorul sa descopere povestea casatoriei misterioase a imparatului german Henric II si a Cunigundei de Luxemburg? Cine-s astia? De unde au aparut si de ce trebuie sa intre in preocuparile mele? Imi amintesc ca am vazut odata o emisiune pe Euforia, in care niste gagici spuneau ca au grija sa cumpere o carte daca are semnul cu pisica in partea stanga sus, deci este una din colectia ”Raftul Denisei”. Mi le si imaginez pe gagicute: pisica – checked, coperta frumoasa – checked, si nu in ultimul rand ”Este despre zodii si iubire, ca in horoscopul pe care il citesc la cafea, doar ca mult mai cult?” -omg, checked. Stai ca ma iau si pe mine peste picior, asa cum imi place si e sanatos sa fac: la mine a fost partea cu ”Pavic este un artist inteligent, ironic, subtil si atat de abil, incat pana si scepticii se vor transforma in fanatici ai lecturii.” – in care si fanaticii vor fugi de lectura, fiindca eu chiar aveam chef sa citesc in ziua aia, si sa ma cufund intr-o poveste frumoasa. Si am ingaduinta fata de editor pentru ca a vrut sa imi vare pe gat un poem filosofic, cand eu aveam chef de un roman, pentru toate cartile bune patronate de mâța neagra pe care le-am citit. Pro: traducerea, la care cred ca s-a muncit mult, nu e o carte deloc usoara, unele cuvinte nu le-am inteles nici in romana, erau multe arhaisme pe acolo, de exemplu; si partile in care aveai impresia ca esti in poala bunicii si ca ti se spune o poveste (doar ca bunica, in acest caz, are dementa senila). In final, trag concluzia ca exista un singur cititor catre care tinteste aceasta carte, care sa aiba si inteligenta si talentul intr-ale ocultismului si astrologiei incat sa o citeasca si sa o si digere, nu sa o arunce nemestecata pe bloguri livresti. Numele lui este Oreste. Si nu, nu scriu doar de rau sau ironic despre carti, desi asa este mai distractiv. Daca sunt fata buna, fac o recenzie la ”Umiliriea” – o carte misto, si la „Mr. Peanut” – foarte misto. Sau pot sa fiu fata rea si sa spun ca aceste indicatii pretioase sunt suficiente.

Hector and the Search for Happiness – François Lelord

25 Mai

(1-123] Cartea lui Francois Lelord ar putea fi cu succes transformata intr-o comedie americana tipica. La inceput e destul de amuzanta si promitatoare ca tema. Ce poate fi mai interesant atunci cand vorbim de un psihiatru decat propria lui confuzie atunci cand este vorba despre bunastarea psihica a oamenilor? Bine, poate o contributie corporala de la doctor catre pacient, una foarte placuta, ca in ”Minciuni pe canapea”, dar autorul a vrut audienta generala pentru un viitor scenariu adaptat. Cele doua scene de sex din carte sunt prezentate cam asa: ”Si au facut ceea ce fac oamenii atunci cand sunt indragostiti”. Dar deviez…

Hector are un birou ticsit cu carti grele, de specialitate, unele atat de grele incat nici macar nu le-a citit. Fata de alti psihiatri, el pare interesat in mod genuin de problemele oamenilor, si chiar ii asculta, de aceea are succes. Mi-a placut ca avea in terapie si o pacienta care se ocupa cu ghicitul, care era acolo pentru ca isi pierduse abilitatea de a vedea viitorul, dar nu si in ceea ce priveste lucrurile pe care Hector tocmai se pregatea sa i le puna pe tapet in interventia lui: „Da, doctore, stiu ce vreti sa imi ziceti”. Poate parea paradoxal, dar lui ii placeau mai mult pacientii de la spital, aceia cu tulburari mentale grave, decat cei care pur si simplu erau nefericiti, desi viata lor era aparent normala. Desigur, macar acolo stii cu ce ai de-a face. Ca atare, se hotaraste sa faca o calatorie in jurul lumii, pentru a descoperi ce ii face pe oameni fericiti.

Iar de aici incepe sirul de clisee. Unde sa iti incepi o calatorie initiatica altundeva decat in China? Si, exact ca in filmul pe care eu il derulam in minte, China era cat se poate de diferita fata de cum isi imagina el, dar nu atat de diferita pentru un om inteligent (da, Hector este inteligent), care isi da seama ca nu are cum sa fie exact ca in cartea aia pe care el a citit-o demult: o tara moderna rupta de traditii si aruncata in valurile globalizarii. Nu lipseste un prieten foarte bogat care nu este fericit cu banii pe care ii are, deoarece isi doreste sa ii multiplice, iar asta genereaza stres si frustrare, si o tipa de care se indragosteste, ca sa fie povestea mai picanta. Apoi, urmeaza locul ideal de unde occidentalilor le place sa filozofeze asupra nefericirii care exista in aceasta lume, ca sa nu li se mai para lor o tragedie ca nu isi permit o masa la un restaurant, Africa.

Cred ca m-a pierdut ca cititor din momentul in care a scapat atat de usor dintr-o incurcatura pe acolo. Da, bineinteles ca scapa, doar e o carte… fericita. Apoi ajunge in Beverly Hills, ce bine, la doi pasi de Hollywood, unde vedem ce inseamna fericirea pentru locuitorii unei vile luxoase care pastreaza aparenta de familie perfecta. Ma asteptam sa am parte macar de o lupta sangeroasa cu ustensilele ascutite din bucatarie, dar neah, doar o banala cearta la masa despre educatia copiilor. Hector se duce si la un specialist in fericire (wtf?), care ii arata metodele prin care aceasta poate fi masurata. In final, toata lumea traieste fericita, desigur, pana la adanci batraneti, adaug eu, exact ca in comediile alea care te dezamagesc la sfarsit cu previzibilitatea lor.

Pro: usor de citit, mai ales ca la mine a fost prima carte de literatura pe care am citit-o in limba engleza. Mi-a placut si faptul ca autorul are un stil colocvial, care il apropie mult de cititor. De exemplu, pune in paranteza chestii special pentru el, gen ”vi-l amintiti pe x?”. Si este foarte amuzant pe alocuri, mai ales la inceput. In plus, poti sa te alegi si cu ceva ”intelepciune spirituala” dupa lectura, dar nu prea merge atunci cand ai o gandire mai degraba psihanalitica decat cognitivista. Si aici ajungem la punctele contra: mi s-a parut o abordare cam simplista totusi, caci chiar daca un om isi da seama cum trebuie sa gandeasca de fapt, asta nu-l ajuta foarte mult atunci cand ce este in el e mai puternic decat orice incercare de-a intra pe fagasul ratiunii. Cartea in sine ar fi trebuit sa fie ceva mai elaborata iar sfarsitul gretos de fericit, cand absolut tuturor personajelor le e mai bine, ar fi trebuit inlocuit cu o sinucidere in grup :lol:. Glumesc.

P.S.: Nu vreau sa citesc si ”Hector and the secrets of love”, for fuck’s sake, decat daca vreau sa ma enervez. Asta e o chestiune prea delicata in acest moment ca sa imi spuna el cum sa fie masurata, eventual sa imi dea si vreo reteta pentru obtinerea ei. Macar metoda ca sa nu suferi o stiu sigur: nu te indragostesti. Daca este posibil, eviti persoana care provoaca in tine emotii prea puternice. Simplu. A vorbit cognitivista din mine, care incearca uneori sa o omoare pe psihanalista prin lovituri repetate cu „intelectual insights”.

Mireasa cu șosete roșii – Adela Greceanu

18 Mar

[3] Dacă și Adela Greceanu trăiește într-o garsonieră de 18 mp, la fel ca personajul ei din ”Mireasa cu șosete roșii”, și am înțeles că da, nu te gândești la niciun motiv pentru care ”proza” ei s-ar vinde și ar ajunge să își permită una de… 22 de mp, de exemplu. Nici eu nu pot să mă gândesc acum la un singur motiv pentru care m-am chinuit cu cartea asta vreo două ore jumate, și am reușit performanța, deloc facilă, de a parcurge vreo două treimi din ea, când ar fi trebuit să aplic regula mea infailibilă: 30 de pagini. Dacă nu mă convingi, la finalul lor, că merită să merg mai departe, măcar pentru încă 20 de pagini, atunci pa, nu merită să mă chinuiesc cu tine.

Chiar mi se părea că trebuie să primesc un premiu la sfârșit, o decadentă cutie de bomboane cu ciocolată, dar nu aveam decât portocale prin casă, la fel cum asta nu avea decât pateu cu pâine învechită, și îi era lene să se ducă la magazin. Pardon, golul existențial și nevoia de solitudine o țineau departe de lumea mare și rea, când putea contempla în voie la foștii ei iubiți, Mihai, Alexandru, Șerban, Adam, fără ca cineva să o tragă de mânecă și să îi spună: ”Alo?! Delirezi.” Asta mi s-a părut cartea ei, un lung delir, purificator pentru ea, who the fuck knows, dar obositor și irelevant pentru noi.

Normal că atunci când vrei să transformi un produs al minții tale în ceva cu care alții se pot delecta trebuie să renunți la autenticitatea totală, altfel am scrie cu toții ce ne-ar trece prin gând și am fi publicați. Bine, noi nu, că nu avem 3 volume de poezie care să ne bage în categoria ”scriitori”. Deci diferența dintre un jurnal și această carte este că ultima are caracteristicile primului, dar i s-a pus o copertă frumoasă cu niște picioare de bărbat în șosete roșii, și s-au presărat niște citate pe coperta-spate, ca tu să înțelegi, cititor ignorant, că este vorba de cineva care are ”forță prin neasămănare”, orice ar putea însemna chestia asta.

Deci despre ce e vorba: în prima parte, mireasa este înconjurată de niște personaje feminine despre care am aflat că sunt niște voci care vin din copilărie, tanti Sofica, nașa Lena, verișoara Pulheria și mătușa Zizi, care îi împletesc părul. Replicile suprarealiste ale miresei se transformă în monolog în cea de-a doua parte a cărții, în care iubiții fantomatici prin ceva mai mult contur, dar e ca un fel de furtună pe timp de ceață din care rămâne doar ultimul fenomen meteorologic, iar membrii fantasmatici ai echipajului părăsesc corabia nupțială, rămâne doar mireasa părăsită, să contemple la nefericirea ei de a nu găsi niciun petic de pământ pe care să calce în siguranță.

Garsoniera în care se baricadează și în care salvează alimentele în lupta necruțătoare cu mucegaiul rămâne ultima frontieră. Toate lucrurile nesemnificative cu care este presărată o zi, și toate gândurile fără nicio noimă care se pot intersecta cu creierul cuiva… sunt acolo. Cea de-a doua parte este mult mai ușor de citit decât prima, deși parcă nu m-aș opri la termenul ”ușor”, pentru că nu te mai bruiază toate vocile ălea sâcâitoare. Și da, sunt convinsă că e presărată cu enșpemii de simboluri, dar să le pună și ea într-o formă literară, nu ”cvasi”, și eu, mama simbolurilor, care cresc neavortate în mine, o să îmi bat capul cu ele.