Cele mai frumoase creiere – Silviu Gherman

9 Mar

(Scuze. Am fost ocupată. Am trăit. Dar mi-a ajuns. M-am întors la cărți.)

(23) Știți, poate faptul că nu am mai recenzat o carte de mult timp determină o reacție de împleticire a degetelor pe tastatură, de aceea voi căuta un punct de sprijin, și anume o altă recenzie, construind-o pe a mea ca pe o reacție de respingere față de prima. Deh, e greu și cu scrisul ăsta, v-am zis, dacă eram talentată mă făceam eu scriitoare, nu îi comentam pe alții. Două chestii îmi trezesc impulsul de a lua atitudine, atunci când citesc cronicile altora: fie preamărirea unei cărți, fie subevaluarea ei, ca în acest caz.

”Ceea ce Gherman are cu siguranta sunt tehnica si inteligenta. (…)

In cuplu sau pe rand, cele doua calitati nu fac inca de un compliment. Desi, in cazul lui Gherman, ar fi cazul de asa ceva. Romanul lui, construit pe evoluarea paralela si, from time to time, tangenta si secanta a trei personaje din ultimul val al societatii.ro (o parasuta, un drogat si un ortodoxist), este perfect lizbil, chiar agreabil. Vreo doua secvente sunt suficient de funny pentru a te face sa razi. In rest… textul e bine scris, personajele sunt bine facute, la fel dialogurile etc.
Asta e tot. Adica: lipseste restul.
Adica: tehnica bine detinuta a lui Gherman il ajuta exact atat: sa isi etaleze inteligenta sub pretextul unei fictiuni si al catorva gaguri.

E acolo un deficit de rest care pana la sfarsit deceptioneaza. Totul e literal, sec si superficial. Nimic nu lasa umbra, nici macar supeficialitatea. Gherman pare ca nu are ce sa spuna,desi ce (nu) spune spune intr-o forma foarte in regula.”

http://revistacultura.ro/blog/2008/08/brains/

În primul rând, nu este vorba de nicio ”evaluare”. M-a încântat stilul lui de a-și lăsa personajele să vorbească liber, fiind construite credibil, fără să fie strivite sub peniță, chiar dacă nu pe deplin conturate, dar scopul nici nu era acela de a intra în toate detaliile lipsite de relevanță pentru poveste. La fel ca unul dintre personajele lui, Alex, și Silviu Gherman pare a avea mai multe voci în cap, pe care le-a transpus nu pe cursorul de la metrou sau pe albastrul cerului, ci în paginile manuscrisului.

Apoi, formulările ”parașută” și ”ortodoxist” mi se par nepotrivite față de ceea ce am perceput eu a fi intențiile autorului. De fapt, cred că mi se face greață, la fel cum i s-a făcut Andei sau Anarchei, din cauza sarcinii, când e numită ”parașută ”o tipă destul de nesigură pe sexualitatea ei, care e în stare să fuzioneze la nivel formal (numindu-se ba Alexya, ba Axxxa, în funcție de bărbații cu care se cupla) dar nu și corporal, nefiind în stare de sex normal. Nu știu cum poți să o numești așa pe una care are doar un singur raport sexual pe parcursul romanului, cu tipul pe care îl iubea (un englez, care până la urmă o părăsește, hahah, ce lovitură sub centură, pour moi), iar în rest nu face decât să respingă sau să se sperie de avansurile celorlalți. Da, se masturba. La fel ca 90% din populația feminină. Apropo, e o scenă destul de mișto la început, care se ocupă tocmai de acest ”act” intim, și e interesantă că e scrisă de un bărbat, na :). De aceea o și lasă nesatisfăcută, fiindcă nu e un bărbat prin preajmă?

”Ortodoxistul” este de fapt un tip care nu găsește un stâlp pe care să își sprijine construcția vieții, de aceea se duce către Dumnezeu. Puteau să fie căutarea dragostei adevărate, ca în cazul Andei, sau explorarea unor lumi alternative, în funcție de drogul ingerat în ziua respectivă, cum făcea Alex. ”Luciditatea rea” este cel mai puțin aplicată dealerului. De ce a procedat astfel? În opinia mea, pentru că el a făcut lucrul cel mai normal și mai la îndemână pentru un om care nu găsește nicio direcție sau semnificație suficient de bună pentru existența lui: s-a refugiat în irealitatea plăcută furnizată de droguri, o lume care nu mimează ordinea, cum e cea reală, zdrobindu-i pe cei fragili când realizează cât este de haotică de fapt, ci care îți pune de la început pe tavă vârtejul delirului și al iluziilor, să te înfrupți din el. ”Fragilii” ajung fucked-up indiferent în ce dimensiune aleg să se retragă. Mi-a plăcut o frază: ”Poate am o înțelegere cu subconștientul: tu mă ajuți să uit când e cazul, iar eu pompez în tine delicatese chimice.” Tot Alex este acela care nu se amăgește cu studiul Literelor sau al Filozofiei, precum primii doi, ci e student la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice, adică acea instituție de învățământ care produce… cei mai inutili indivizi din univers.

Anda ajunge să tripeze pe skid, după un avort, deci după ce îi este zdruncinată dragostea prin dezamăgire și șterge rădăcinile ei și din corp, iar Alin, ”ortodoxistul”, se îmbată mangă în club Fire, după ce îi este clătinat stâlpul credinței. Toți ajung la consumul de substanțe, pe care numai ipocriții le consideră ”cele mai rele lucruri de pe Pământ”, și numai mediocrii pot accepta urâtul vieții (să nu îl vadă în toată hidoșenia, adică) fără să încerce să îl îndulcească, să pună puțină frișcă pe mâncarea asta odioasă, din care să guste repetat, chit că le crește glicemia, sau doar atunci când nu mai suportă amărăciunea primeia. Gherman ”pare că nu are ce să spună” pentru că vorbește despre absurd, iar scriitura lui nu este rotundă, e acolo un ”deficit de rest”, pentru că tratează despre non-sens, cercul nu poate să se închidă.

Eu nu am văzut niciun ”pretext” al unei ficțiuni, doar pentru că romanul nu este unul care să se desfășoare în registrul clasic. Intriga s-a țesut fără ață albă în toate cele trei povestiri, chiar și acolo unde nu este evidentă la prima vedere, căci până și drogatul de Alex are ceva de gestionat: vocile din capul lui. Punctul culminant îi aduce împreună, dar tocmai atunci ața povestirii se rupe, deoarece nu poți înnoda fire delicate precum viețile lor. Deci nu se lasă cu menage-a-trois, cum mai spera cineva.

Registrul comic nu lipsește nici el, și nu știu ce parodie la literatura contemporană vrea să fie cartea, fiindcă nu o cunosc, pe ea, literatura română, dar au fost ironizate suficiente aspecte ale societății în general, ale loser-ilor în particular, ca să nu fie nevoie de referințe critice pentru a te delecta cu lectura. Trimiterea la South Park e mai mult decât suficientă.

Mi s-au terminat țigările. Poate acum, nemaifiind sub efectul lor, o să spun că e ”banală”. Nope, mi-a plăcut destul de mult. Cine știe, dacă luam ceva puternic, creierul meu frumos o considera genială, însă îi recunosc și limitele, poate ar fi trebuit să fie ceva mai complexă, subiectul permitea o dezvoltare amplă. Dar chiar… cele mai frumoase creiere sunt ălea cosmetizate de chimicale. Însă nu e ca la manechine, să scoată în evidență armonia, ci tocmai estetica urâtului din noi, tot ceea ce iese la suprafață atunci când sunt trecute punțile, înfrânte inhibițiile.

Mai jos este linkul la o recenzie foarte bună (cum altfel) de Paul Cernat, a doua de acolo, dar care dezvăluie cam mult din acțiune, din câte mi se pare. Dar pentru cei care nu au o problemă cu asta, e ok. Și nu prea poți să faci o analiză amănunțită dacă nu te afunzi în text.

http://www.revista22.ro/bucurestiul-cultural-1073-part-1-4729.html

Anunțuri

M-am întors

12 Ian

…fără daruri, adică vreo ”recenzie”, fiindcă asta se presupune că trebuie să le faci oamenilor pe care îi urăști, să nu le dai ceea ce ei așteaptă. Și apropo, nicio ocazie nu trebuie ratată pentru a le transmite toată ura de care ești capabil (în cazul meu, multă) celor din jur. Dragostea este supraapreciată și nu e deloc distractivă, decât dacă se lasă cu împreunări. Sau nush, poate sunt eu influențată de starea și evenimentele din ultima perioadă.

În fineee. Ce vreau să vă zic azi (că e târziu și mi-e somn), în caz că nu ați citit ultimele comentarii, e că voi răspunde la dânsele de acum încolo. Când am eu chef, adică. Pur și simplu nu prea am cu cine să tăinuiesc pe aici sau să vorbesc nimicuri, în română (comurile se încadrează în categoria asta, desigur). Exceptând piticii din capul meu, dar ăștia sunt niște mici perverși, se adaptează repede la mediu, și dacă nu au războaie externe, se bat între ei până îmi scade mie nivelul endorfinelor, cu asta cred că se hrănesc și capătă puteri, la rândul meu trebuind să apelez la ciocolată.

Chestia de care mă temeam atunci când am decis că singurul lucru pe care îl voi face pe blog va fi postarea articolelor era că vor veni o grămadă de hateri care mă vor enerva (că doar asta e ocupația lor, nu?, să strângă flegme) și cărora nu ar trebui să le dau satisfacția de a fi băgați în seamă. Ceea ce s-a și întâmplat. Numai că s-a petrecut ceva curios: chiar mi-a făcut plăcere să le citesc comentariile idioate, sau ălea în care li se scurgea disperarea din colțul gurii ca lui Ciutacu. De ce să nu le mai dai câte-o acadea din când în când, un preț atât de mic având în vedere că vin să te distreze, excitarea lor la comentariile autorului fiind legendară. Să se înțeleagă: eu sunt o fetiță îmbufnată și capricioasă care mai scoate limba la lume sau îi întoarce spatele când are ea chef, dar per total drăgălașă (zău!), specimenele la care mă refer lasă un miros greu de putrefacție în urma lor.

Și mai am un păcat: le cer prietenelor (psihanalistele mele ultra-tolerante) să îmi întoarcă viața pe toate părțile, până om găsi împreună pata de pe cearșaf (mda, de fapt problemele au început de la pierderea virginității), și exact când cablul de internet începe să se înroșească de la transmiterea atâtor informații cruciale pentru existența omenirii care gravitează în jurul meu, și gânduri atât de profunde încât te miri cum nu se scufundă în poșta electronică, pac!, am chef de small talk. Da fetelor, vă răspund zilele ăstea. Ei, și a enșpemia justificare, că la asta nu mă întrece nimeni, e aceea că pe lumea asta mai există și oameni cu care ai ce discuta și cu care poți avea o interacțiune agreabilă. Ar fi trebuit să scriu ultima propoziție cu litere foarte mici, ca într-un contract bancar; îmi strică iremediabil firma de ”fată rea”, și mă ceartă Ada, care a zis că îi place de mine așa fițoasă. Și aceste rânduri sunt pentru posteritate, deoarece am o bănuială că este posibil să mă fi adresat chiar sus-numitelor, nemaifiind niciun alt cititor prin zonă. Mâine (poimâine?) nu știu ce apetit voi avea să vă zic foarte multe privind motivele pentru care nu am mai scris (nici nu știu dacă interesează pe cineva), dar vă spun o poveste drăguță despre o carte *fluturat din gene*.

Pauză

7 Dec

de la tot. Vă urăsc pe toți. Vreau să se deschidă pământul și să vă înghită.

Critică literară comunistă

18 Noi

     Citate grețoase, dar amuzante, însoțite de comentariile mele, din Prefața la ”Dragoste interzisă” (Anton Ingolic), ca să-i apreciați mai mult pe de-alde Paul Cernat sau Marius Chivu:

     ”De altfel, deportarea scriitorului este încă o încercare a autorităților fasciste de a-l reduce la tăcere. O încercare brutală, ca atâtea altele pe vremea aceea, când pentru crezul lor politic , tinerii scriitori erau deportați și în loc de premii și decorații pentru activitatea lor, primeau cătușe și lanțuri, iar dacă mai apucau să compară în fața justiției fasciste, n-o făceau pentru a-și apăra tinerețea, ci convingerile progresiste și comuniste” – Toată prefața abundă de propagandă anti-fascistă, căci normal, fiecare regim aberant urăște cu pasiune un alt regim la fel de idiot. Vorbim de tineri scriitori deportați când în România se făcea pușcărie la greu dacă aveai curajul să crezi în libertatea gândirii și în cea individuală? Mihaela Deșliu și Valentin Deșliu, ar trebui să vedeți și voi cum e pe acolo! Și în pat, căci probabil erați căsătoriți, voi nu strigați ”Trage-mi-o bine”, ci ”Trăiască Ceaușescu și decrețelul nostru la care muncim cu spori și sudori.”

     Și să ne înțelegem, ei nu se futeau, ei făceau dragoste, căci vorbesc despre personajele insipide ale lui Ingolic, despre femei în mod particular, prezentându-le drept ”simbol al tinereții și purității sufletești, al frumuseții și bunătății omenești”. Băi, înecaților în clișee ce sunteți, nu este un deziderat ca omul să fie pur, bun, frumos, căcăcios, contează doar ca un scriitor să îl prezinte în mod autentic, nu să arunce pe piață un ideal la care să ne închinăm.

     Obsesia împotriva burgheziei ”împuțite”: ”El se ridică împotriva silniciei fascismului care seamănă moarte pe pământ (Stalin câte victime a făcut, suflete vândute și moarte ce sunteți?), transformându-l într-o împărăție a morții  și stigmatizează cu sarcasm viciile organice ale  ale societății burgheze vândute, aflate în plină putrefacție, continuând să o demaște și în anii următori, când burghezia dominantă se pregătea să părăsească scena istoriei în corabia naufragiată a camarilei regale falimentare, care-și pusese toate speranțele în supremația hitleristă.”

     La muuncă, lepre internautice :D, uitați ce motive avem: ”Cărțile sale sunt tot atâtea imnuri închinate muncii, căci în procesul muncii omul își demonstrează forța morală și spirituală, descoperind în ea izvorul veșnic al tinereții, al dragostei și nobleței sufletești, al dăruirii de sine, pentru că scriitorul are pentru muncă un adevărat cult.” – și eu am un cult… pentru leneveală.

     ”această operă pătrunde tot mai mult în tezaurul culturii universale, cucerind mințile și inimile cititorilor de pretutindeni […] drept semn al prieteniei și prețuirii poporului vecin, de care ne leagă sentimentele și năzuințele cele mai trainice.”  – Bună. Suntem Mihaela Deșliu și Valentin Deșliu și suntem dependenți de cuvinte banale și uzate ca o nevastă expirată. – Bună, M. și V.

     ”operele sale […] nu rareori se constituie în veritabile best-seller-uri.” – desigur, pentru oamenii simpli și amărâți, cu gusturi precare. Eu sunt amărâtă și rafinată. Și ce e cu englezismul ăla acolo? A, right, fusese după vizita luminatului în America, deci cultura putea să râgâie un damf subtil de Regân.

     Încă trei remarci despre prolificul dar plicticosul sloven: ”Scriitor deosebit de viguros, Ingolic simte nevoia să se reverse pe mai multe canale, trecând cu ușurință de la o modalitate epică la alta” – doar era obsesiv-compulsiv, bineînțeles că a lăsat o ”zestre literară impresionantă”. ”desfășoară o intensă activitate politică și obștească” – cu partidul înainte, marș (ce frumos a ieșit cacofonia asta)! ”Visurile nerealizate din tinerețe își regăsesc întruchiparea în destinul contemporanilor săi, ai constructorilor noii societăți” – Ce spuneam de complexe? ”Ingolic își continuă drumul de scriitor-militant pentru eliberarea și fericirea deplină a omului.” – nu-mi închipui fericire mai mare decât să fii un cetățean trăitor într-o dictatură comunistă, și suficient de retardat încât să cumperi astfel de cărți (hihi, la mine a fost vorba de un unchi – poate și el se gândea la vreo iubire interzisă mirobolantă). Ignorance is bless. Dar, desigur, erau promovați scriitori de ultimă pagină valorică, pentru că altcineva trebuia să stea pe copertă:

sursa foto: al13lea

Dragoste interzisă – Anton Ingolic

18 Noi

Literatură socialistă pentru amărășteni

Când mi-am ales cartea pentru drumul către ”ultima călătorie” a cuiva, eram destul de mândră de alegerea făcută: veche de aproape 30 de ani, deci nu o chestie apărută în ultimul deceniu, pe care toată lumea o citește pentru că e în trend, și parte din literatura slavă, ca atare nu se încadrează în aplecarea compulsivă către literatura anglo-saxonă, despre care am recunoscut că este o problemă, cel puțin în cazul meu.

     Bine, titlul este chiar rușinos, cine știe ce lucruri aveam eu în cap, e foarte telenovelistic așa, iar coperta e de-a dreptul odioasă, atât de tipică pentru melodiile pop dulcege (și ce e omul ăla albastru? o fantomă de epocă?), dar când ai un tren de prins la patru dimineața, zău că nu mai pui la socoteală aceste detalii. Tabelul cronologic, recunosc, m-a convins definitiv: scriitorul din Iugoslavia avea atâtea titluri publicate, încât am spus că trebuie ca ignoranța mea să atingă cote alarmante, din moment ce nu am auzit de el. Mi-am zis că am descoperit o comoară ascunsă în strămoșeasca bpt, de care toată lumea trebuie să afle. Și da, da, trebuie să știe… că este o porcărie sinistră.

     Dorința mea de a avea parte de cultură răsăriteană vetustă nu putea fi înșelată mai crunt. Ce ar putea fi mai potrivit pentru un popor care suferă de foame, căci trebuie să amintesc că a apărut în 1981, decât o carte în care să li se spună că alții suferă mai rău decât ei? Să luăm prima povestire (căci este un volum de povestiri și nuvele), ”Liceana Feruna”, și să extragem mesajul comuniștilor: ”tovarașe cetățean (sau cum se exprimau ăștia), cum îți permiți să suferi că stai la coadă pentru o amărâtă de pâine, pentru un litru de lapte, și pentru o banană? Măcar tu știi că poți să le obții, Feruna trebuie să meargă 8 kilometri pe jos până la școală, iar apoi să colinde prin tot satul ca să vândă ceapă la un preț de nimic, să își permită și ea nu o pâine întreagă, ci un colțișor mucegăit.

     Iar pentru multe dintre funiile de ceapă vândute primea mese calde, nu bani, deci nu este mai onorabil să lucrezi într-o uzină, să iei un salariu decent, iar abia apoi să pierzi și tu tot atâta timp cât ar fi pierdut și ”liceana Feruna” pentru aceeași masă? Sigur, și la coadă înduri același frig, dar măcar nu îți strici încălțămintea mergând din casă în casă, iar umilință nu înduri decât că nu mai au marfă, nu că nu primesc marfă. În plus, ca cetățean onorabil al Republicii Socialiste România, tu știi de la început ce trebuie să faci, să muncești și să stai la coadă, (avem grijă să te informăm în legătură cu asta, împreună cu toate celelalte note de informare pe care le mai dăm), nu îți vine revelația asta când ești lângă maică-ta în piață, și îți dai seama că nu a vândut nimic, amărâta, iar ție îți ghiorăie mațele, și știi că nu ai altceva de făcut decât să iei situația în propriile mâini”.

     Și, pentru că nu era de ajuns ca fata asta să sufere de sărăcie cu tot ce implică ea, bineînțeles că mai trebuia să i se întâmple câteva lucruri care să transforme destinul ei într-unul tragic: este violată de unul din oamenii în care avea încredere, patronul unui magazin de lângă școala ei, care îi cumpără la nevoie o cantitate importantă de marfă, dar probabil dorește să verifice dacă fetei îi și miroase gura a ceapă și, din cauză că lipsește de la școală deoarece trebuia să se ocupe cu vândutul and stuff, iar toate astea o mai și epuizează peste măsură, astfel încât nu mai este în stare să învețe, este și dată afară de la liceu. În curentul de revoltă împotriva nedreptății sociale, în care se înscrie această carte, bineînțeles că Feruna are o intervenție în fața unui profesor, în care strigă tot ce a acumulat în sufletul ei de ”nedreptățită social”. Almost cried :lol:.

     La sfârșit e o fază demnă de o telenovelă sud-americană, când se dă la o parte în ultima clipă de pe șine, și ratează la secundă moartea ei sub colosul de fier, după care urmează un ”Voi trăi ! Voi trăi ! Voi trăi !”, care îmi amintește de Marimar, când se hotărăște ea să nu mai fie obidită și exploatată de bogătașii ăia pe lângă care se aciuase, iar dup-aia devine mare doamnă. Desigur, mă îndoiesc ca cei care citesc bloguri de cărți să se fi uitat la telenovelele de pe Acasă, dar dacă nimerește vreun conneisseur pe aici, ar putea să facă lesne legătura dintre povestire și carte: ți-o și imaginai pe Feruna devenind după aceea o ființă care a reușit în viață, tocmai pentru că s-a luptat cu răul, cred că de-asta e bine că s-a rezumat la povestire, nu avea nevoie de un roman pentru un sfârșit atât de previzibil, de ”învingătoare”.

     V-ați prins cum e cu literatura ăstuia? Scrie în dulcele stil clasic, deci te păcălește în unele momente, dacă ești amator de vechituri scriitoricești, dar clișeele pe care le folosește au grijă să te îndepărteze de povestirile lui. Nu este de mirare, având în vedere previzibilitatea lui, că a putut să scrie zeci de romane, nuvele, povestiri, piese de teatru. Dacă rețeta este atât de simplă, și ai un oarecare talent, de care nu se îndoiește nimeni, bineînțeles că îți iese. Nu aș vrea să mă pronunț definitiv, și nu mă interesează să fac asta, e doar impresia mea. Dacă suferi de grafomanie, iar temele tale obsesive se suprapun peste propaganda unui regim politic, deci ești și plătit bine pentru asta, bineînțeles că scrii până te dor buricele degetelor.

Adio, Anamaria Ivan

14 Noi

               

     Știu, erai un suflet mult prea sensibil pentru o lume necruțătoare. Era o incompatibilitate între tine și această viață care nu este una ideală pentru visători. Dar poate depresia și-ar fi luat gheara de pe sufletul tău chinuit dacă îți dădeai timp să te refaci. Poate destinul mai avea multe surprize să îți ofere. Nu-i așa, cum plănuiai tu să trăiești ”cu vivacitate” până la 84… Existau oameni care te iubeau mult. Eu mă număram printre ei. Îmi erai atât de dragă…

     Aș fi făcut orice ca să nu pleci atât de repede dintre noi, aș fi vrut să fi făcut cu toții mai multe.  Oamenii depresivi nu sunt compania cea mai plăcută, și preferăm să îi evităm decât să îi ajutăm cu ceva, nu? Îmi trec prin cap atâția de ”poate”: dacă ți-am fi arătat cu toții mai multă afecțiune, dacă ți-ai fi luat tratamentul, dacă măcar am fi încercat să înțelegem ceea ce interiorul tău zbiera, dacă am fi reacționat cu mai multă forță la toate semnele date…

     Cine știe, dacă ți-ai fi îndeplinit dorința, aceea de a deveni psihanalist, ai fi găsit măcar satisfacția de a salva niște suflete, dacă pe al tău nu a reușit nimeni să îl resusciteze. O fată atât de inteligentă, frumoasă, spirituală, simțitoare, merita ce e mai bun de la viață, dar nici o floare nu poate să răsară dacă torni ciment peste pământ, iar tu ai avut prea multe greutăți, care ți-au scrijelit interiorul fragil cu unghii ascuțite. ”Requiem for a dream”. Oare mai visai?

     Mulți spun că se așteptau… Ei bine, mie mi s-a părut zguduitor, chiar nu credeam niciodată că vei trece la act, refuzam să admit așa ceva. Mereu am sperat că vei găsi resursele să continui… Sunt absolut copleșită de când am aflat vestea, parcă nici acum nu realizez că așa ceva s-a putut întâmpla. Și Ada este la fel de șocată ca și mine. Aș fi vrut să reedităm acea excursie în care nu eram decât noi trei, cu nebuniile fiecăreia, dar atât de armonioase împreună.

     Nici nu știu dacă am curajul să te văd lipsită de viață, când tot ce aș dori este să te strâng în brațe. În toate maniile tale eu am văzut și tristețea adâncă, în depresie am văzut o vitalitate bine pitită după surâsul amar, ca în poza de mai sus, care speram că va învinge. Nu vreau să mă încred în dogma creștină de data asta, vreau să cred că măcar dincolo îți vei găsi liniștea, că asta a fost pentru tine o eliberare, ca o omidă transformată în fluture…

     Adio, Anamaria! 😥 

Abandonarea prețuirii sociale în favoarea integrității mele umane

10 Noi

Carmen says:

9 November, 2010 at 12:49 pm

Eu nu prea înțeleg care-i faza cu schimb de cărți. Nu mai bine ne ducem la bibliotecă, să împrumutăm una, dacă nu avem bani, iar întâlnitul să fie pentru a discuta de o carte? Mai multe Book Talks, mai puține prostioare dintr-ăstea de socializare ieftină.

Raspunde

Raluca Alexe says:

9 November, 2010 at 10:02 pm

Ma bucur ca iti place BookTalks dar nu inteleg cu ce te deranjeaza existenta Schimb de Carti, atata timp cat nimeni nu te forteaza sa vii .

Celor care vin in fiecare luna nu li se pare o socializare ieftina; poate datorita faptului ca majoritatea discutiilor pe care le purtam sunt despre carti.

Raspunde

Carmen says:

9 November, 2010 at 11:15 pm

Am vorbit doar despre inutilitatea ”schimb de cărți”, nu că m-ar deranja. Deci până la urmă nu despre schimb efectiv de cărți este vorba, hai că m-am lămurit și eu, ci despre discuțiile despre cărți în cadrul acelor încrucișări, și ele distractive pentru unii. Mult mai bine . Poate vin. Nu că m-ar invita cineva, lol.

Raspunde

anca giura says:

10 November, 2010 at 7:04 am

…filozofic privind, ,,ecleziastic”, totul e inutil atunci. Totul, nimic n-are sens din ce e omenesc…. şi ,,scuză-ne” că nu ţi-am făcut o invitaţie personalizată aşa cum ai merita.:)

anca giura says:

9 November, 2010 at 4:24 pm

N-o văd ca pe o ,,socializare ieftină”. Într-o lume postmodernă însingurată, ideea mi se pare foarte bună. Mai ,,ieftină” şi mai sedentară e socializarea prin ecran. Nu te obligă nimeni să mergi, darămite să vorbeşti despre cărţile x sau y. Există atâtea alte o mie de subiecte de abordat.( Dar dacă zici tu că e mai bine să stăm acasă… Poate că nici mersul la teatru n-are farmec, există înregistrări la urma urmei.) Într-un cuvânt, un schimb de cărţi e mai… viu.

Raspunde

Carmen says:

Your comment is awaiting moderation.

10 November, 2010 at 11:38 am

Anca, ești o ființă goală pe dinăuntru, stearpă, de aceea te îmbuibi cu literatură, în care nu pătrunzi decât până la nivelul la care îți permite superficialitatea ta crasă, considerând în snobismul tău penibil că ele ar trebui citite numai de către elite, te dai mare filoloagă dar ești o biată profesoară de română, iar dacă cineva ar da studiile la o parte, și toate cărțile citite, care îți permit să ai acces la un limbaj elevat, nu ar mai rămâne nimic. Nu exagerez încât să spun că ai fi proastă, dar inteligența ta este extrem de limitată.

Nici alții nu sunt întrebați de cât de fericiți sunt ei cu familia lor, cu jobul lor, cu copilul pe care-l traumatizează într-o veselie tâmpă cerându-i nimic altceva decât perfecțiunea, care nu are voie să pronunțe vomă sau rahat, de parcă nu am avea sfinctere, și care ar fi mai mult decât ușurat să aibă un părinte care să considere că aceste lucruri sunt absolut normale. Dar, nu-i așa, cu cât ne străduim mai tare să ne construim o imagine ideală, cu atât mai bine își dau seama finii cunoscători că lucrurile put. Tu ești una dintre mamele de băieți din cauza cărora ajung, săracii, la psihanalist, chiar am o milă sinceră pentru ei. Ești o țață literară îmbătrânită, frustrată cumva că la vremea ei nu exista o libertate de mișcare atât de mare printre oamenii literelor. Îți întreții singură aceste iluzii de fericire și de aceea nu suporți textele care arată partea foarte întunecată a vieții, preferi să întorci capul, când de fapt ele izvorăsc dintr-o sensibilitate de care tu niciodată nu vei fi în stare. Ipocrizia și falsitatea sunt valorile care îți coordonează existența.

Bineînțeles că acest comentariu va fi șters, dar știu sigur că îl va vedea, și sper că îl va primi măcar ca o ciupitură pe obraz, căci de palmă nu poate fi vorba, credeți-mă, această femeie este oarbă și are simțurile amorțite. Nu m-am luat niciodată de ea, dar vine la mine pe blog să mă tragă la răspundere pentru felul în care aleg să gândesc și să mă exprim, șterge pe jos cu niște poezii pe care le-am scris din prea multă durere pe care am acumulat-o în suflet, nu este în stare să vadă că atât gingășia cât și brutalitatea mea reprezintă coordonatele unui edificiu interior construit pe răni și suferințe, iar apoi vine și pe bookblog să mă atace, în felul foarte subțire al intelectualului rasat, desigur, dar cu niște canini feroce.

Spre deosebire de ea, sunt o persoană care nu se teme de cuvinte, și le folosește atât pe cele frumoase cât și pe cele urâte, pentru că numai astfel putem să fim autentici și să ne menținem spiritul nealterat.