Tag Archives: Într-o noapte fără lună

Într-o noapte fără lună – Dai Sijie

6 Dec

[136] Ma pregateam sa ii fac o recenzie foarte buna acestei carti, fiindca am mai citit „Balzac si micuta croitoreasa chineza” si „Complexul lui Di”, care mi-au placut tare mult, ca atare am dedus ca si asta, a treia, ar fi trebuit sa fie la fel de buna, sau poate si  mai „coapta” literar, avand in vedere presupusa maturizare ca scriitor a lui Dai Sijie, romancier si cineast francez originar din China. Motivul pentru care cred ca esueaza in acest roman este acela ca are un subiect atat de mare pentru un potential scriitoricesc care nu i se poate ridica la asteptari. Este cam dificil sa vorbesti despre ultimii 150 de ani din istoria Chinei si sa mai incropi si o poveste de dragoste in toata ciorba asta narativa de 300 de pagini atunci cand nu stii precis pe unde calci, ca sa nu dai in strachini.

Inceputul este destul de bun. Un istoric intrerupe o sedinta in care se discuta despre un film care are ca subiect o ecranizare a vietii ultimului imparat al Chinei, Pu Yi, pentru ca nu se respecta adevarul in scenariul hollywoodian. Nimeni nu il baga in seama, desigur, dar ajunge sa ii povesteasca versiunea sa traducatoarei care il urmareste dupa terminarea sedintei. Este vorba de un imparat schizofren, homosexual, care are un adevarat transfer de personalitate atunci cand caligrafiaza opera unui alt imparat, Huizong, si tot prin „comorile” pe care le-a lasat ultimul ajunge la un manuscris a carui limba nu poate sa o inteleaga, din care face o adevarata… obsesie (ce altceva ar putea sa faca un om cu probleme mintale?).

Atunci cand este escortat de japonezi in Manciuria are o criza de nervi (nu neaparat de la soarta cruda a lui si a Chinei ci mai degraba din cauza neajunsurilor zborului cu un avion de marfa, de nesuportat, intr-adevar, pentru un obraz imperial fin) si rupe manuscrisul cu dinti, iar jumatate din el cade odata cu alte fasii din lucrarile de arta pe care imparatul le sfasie. Ea este gasita chiar atunci de un print decazut, orb, aflat in exil, care isi scosese ochii fiindca ii fusesera impuscate toate pasarile din colectie (hmm, mai degraba cu elementele astea mi-as fi batut eu capul, care o fi fost simbolistica personala…)

Apoi actiunea se muta iar in perioada comunista, iar despre traducatoarea respectiva aflam ca e indragostita de un fel de nepot al acestuia din urma. Numai ca este atat de slab infatisata povestea asta de dragoste, incat eu una mi-o amintesc ca prin ceata, desi ieri am citit cartea: o scena din pravalia cu legume unde lucra el, iepurasul ei alb pentru care cumpara legume ucis cu salbaticie, apoi ei devenind si mai apropiati, pesemne pentru ca tipele sunt mult mai usor de agatat dupa evenimente dramatice. Chiar daca autorul o fi mentionat de ce au intrat cei doi in taina, asta s-a pierdut printre toate detaliile despre arhitectura strazilor, nedreptatile regimului comunist, etc, incat am uitat.

Dup-aia vorbeste de un tablou pictat de un oarecare parinte Castagnari, un iezuit ajuns in China care a facut potretele concubinelor a nu mai putin de trei imparati, tablouri dupa care acestia isi alegeau partenera in seara respectiva, deci intelegem ca munca sa era esentiala pentru destinul tarii. Dar eu cand m-am trezit cu ea profesoara de 5 ani in Franta, si cu un anume Paul d’Ampere venit de nicaieri despre care aflam ca intelegea limba Tumchuc, numele iubitului ei, deja gata, nu mai puteam, rabdarea mea atinsese o limita peste care nu puteam trece. Ca atare am abandonat cu mare entuziasm intreaga operatiune si m-am dus la culcare, caci visasem uneori cu ochii deschisi cat timp citeam, avand in vedere ca atentia nu putea sa imi fie tinuta sub control, iar acum era timpul si pentru vise adevarate.

Este interesant ca, pentru prima data, Dai Sijie mi-a oferit ceea ce ma asteptam de la un roman scris de un francez originar din China, povesti cu imparati si alergari pe coridorul istoriei, cu un covor comunist rosu intins pe jos, pacat insa ca atractivitatea literara a fost foarte scazuta. Si cand ma gandesc cat de simpatic era cand vorbea de psihanalistul sau care nu intelegea despre ce vorbeste in sedintele de terapie din ”Complexul lui Di”. Eh, poate si el a facut un transfer de personalitate, una plictisitoare, atunci cand a adoptat o tema atat de serioasa, in loc sa ramana la subiecte ”dragute” pe marginea carora sa brodeasca o frumoasa naratiune.

Iar eu imi amintesc de fosta prietenie dintre noi si imi vine sa-i spun ”Gata, gata, hai sa-ti ia tanti Carmen povara asta literara (de copil mare cu datorii catre patrie, parinti, si trecut) de pe umeri iar tu sa-mi povestesti mai bine de ce ai omorat cu atata cruzime iepurasul”. Nicio referinta demna de luat in seama pe coperta patru, cred ca asta ar fi trebuit sa fie un semnal de alarma sa pun struto-camila asta la loc in raft, chit ca m-as fi acuzat apoi de superficialitate, but I can live with that. ”Fac parte dintr-o generatie care credea sincer ca o carte iti poate schimba viata”, vorba inteleapta spusa chiar de autor, nu se pune, avand in vedere ca romanul lui te face sa vrei sa iti schimbi viata in sensul de ”forget reading, get a life”. Sau ar fi trebuit sa o rup si eu pe jumatate, sa o ingrop, iar peste cateva sute de ani unii sa se intrebe, asa cum am facut-o si eu, „Dar ce limba se vorbeste aici?”, desi alfabetul va arata la fel. Asta daca nu murim in 2012 si nu mai trebuie sa ne batem capul cu carti proaste.

Anunțuri