Tag Archives: Paul Auster

Cartea iluziilor – Paul Auster

24 Noi

„Deci tu esti Paul Auster si m-am indragostit de tine…” Ce-i drept, se pare ca l-am prins si in cea mai buna ipostaza a virilitatii sale scriitoricesti: „Scrisa cu pricepere si rafinament, plina de rasturnari de situatie tenebroase, strabatuta de caldura si spiritul povestitorului, Cartea iluziilor este, cred, cel mai bun roman al lui Paul Auster” (Peter Carey). Si sunt de acord cu toate celelalte afirmatii de pe coperta a patra, mai ales cu aceea care ii compara excelenta penelului cu „dibacia unui jucator de biliard sigur pe sine”, fiindca suna foarte… sexy. Ce te surprinde la acest autor este stilul aparent simplu, fara inflorituri, fara excese de figuri de stil, iar pana si asa zisele rasturnari de situatie se instaleaza in constructia cartii cat se poate de natural. O exprimare neincarcata dar banuiesc ca indelung muncita si studiata. Continuand metafora… genul acela de barbat care nici nu stii prea bine cu ce anume te da pe spate slash te face sa te asezi mai bine in fotoliu, sa intorci cuminte paginile cartii sale. Iar dragostea este una la prima vedere, cucerirea se face de la prima pagina. De fapt, Paul Auster a afirmat ca prefera sa scrie de mana, sa dea o incarcatura senzoriala cuvintelor sale, deci presupun ca ar vrea ca un contact asemanator sa se produca si intre cititor si opera sa, si anume sa il inunde prin toti porii.

David Zimmer, profesor universitar, traducator, este devastat de disparitia familiei sale intr-un accident de avion, se refugiaza in singuratate si alcool, si nu poate gasi un sens al existentei, pana cand da peste un documentar despre filmele mute, iar una dintre scene reuseste sa ii smulga primul zambet dupa un timp foarte indelungat. Afland ca filmele lui Hector Mann, regizorul si protagonistul scenei, despre care se credea ca ar fi pierdute, au fost trimise in mod misterios in marile orase ale lumii, porneste intr-o calatorie cu scopul de a le viziona pe toate. Te-ai astepta ca asta sa fie „calatoria initiatica” din carte si ridici dispretuitor o spranceana: „deci un tip care vede filme… mare lucru.”

Dar Paul Auster nu staruie asupra acestui episod decat atat cat este necesar ca sa ne introduca in universul lui Hector Mann, sa ne familiarizeze cu filmele lui, iar abia apoi incep rasturnarile de situatie si aventura interioara a lui David Zimmer, un nucleu in jurul caruia se tes toate celelalte fire epice. Intriga o constituie o scrisoare din partea sotiei actorului, Frieda Spelling, care, dupa publicarea cartii despre filmele lui Hector Mann, pasul firesc atunci cand filmele sunt studiate cu atata ardoare, il invita pe autor sa le faca o vizita. Ceea ce nu pare spectaculos… daca Hector Mann nu ar fi disparut de peste o jumatate de veac iar despre el nu se mai stia nimic. El ascunde, asa cum este lesne de banuit, un secret teribil, din moment ce a ales sa-si faca pierduta urma, iar biografia sa este una fascinanta, cu roluri dintre cele mai interesante si neobisnuite pe care si le atribuie in scenariul realitatii. In demersul sau de a-i descoperi opera si viata, si existenta lui David Zimmer se schimba.

Pasionat de acest domeniu, semnand doua scenarii si fiind chiar coregizor al peliculei „Brooklyn Boogie”, Paul Auster se foloseste probabil de cunostintele sale in materie de filme, dar perspectiva povestitorului este aceea a unui amator insufletit, inteligent si sensibil, care nu isi indeparteaza cititorul prin parada de informatii de specialitate care ultimului ii sunt straine. Atunci cand sunt descrise  filmele lui Hector Mann, vocea narativa se substituie pur si simplu camerei de filmat, patrunde in toate ungherele, capteaza esenta fiecarei scene, astfel incat ai impresia ca esti in fata unui ecran. Termenul de „perspectiva cinematografica” atasat unei scriituri nu a fost nicicand mai potrivit.

Sweet and sour ...literary sauce.

Paul Auster reuseste sa trezeasca acelor impatimiti ai cuvintelor entuziasmul pentru film, caruia ii este redat statutul de arta, dupa ce initial le impartaseste scepticismul: „Oricat de frumoase sau captivante erau uneori imaginile, nu reuseau sa ma satisfaca la fel de intens ca si cuvintele. Aveam impresia ca se dadea prea mult, ca nu-i ramanea destul imaginatiei spectatorului si, paradoxal, cu cat se apropiau mai mult de simularea realitatii, cu atat mai putin reuseau filmele sa reprezinte lumea – care se afla in noi la fel de mult ca in jurul nostru. De aceea intotdeauna preferasem instinctiv peliculele alb-negru celor color, filmele mute celor sonore. Cinematograful era un limbaj vizual, o modalitate de a spune povesti prin proiectarea de imagini pe un ecran bidimensional. Adaugarea sunetului si culorii crease iluzia celei de-a treia dimensiuni, dar, in acelasi timp, le rapise imaginilor puritatea.”

Cartea este una a iluziilor pentru ca nu stii unde se termina viata si unde incepe filmul sau opera literara. Cuvintele lui Chateaubriand, pe care David Zimmer il traduce, capata o aura de sacralitate pentru ca sunt spuse de dincolo de mormant. La fel de covarsitoare este si influenta celor care aparent nu mai au puterea de a schimba destinele celorlalti. Mortii se ascund intr-adevar in spatele altor morti. Citeam prin cateva recenzii la fel de stangace ca cea de fata ca Paul Auster a creat situatii care nu par veridice in cartea sa, mult prea spectaculoase pentru a fi credibile. Eu cred ca nu autenticitatea ii lipseste cartii acesteia, ci lipsa din partea unor cititori a capacitatii de a asculta povesti. Acestia, atat de indepartati ca preferinte de genul fantasy, de exemplu (nu stiu de ce tot aduc vorba de asta in ultimul timp), detecteaza orice element care clatina cat de putin stalpii realitatii banele si gri, uitand ca scopul unei carti este sa te transporte intr-o alta lume. Nu stiu cat de mult am reusit sa transmit in aceasta recenzie impresiile si mai ales emotiile pe care mi le-a inoculat cartea, probabil foarte putin, dar am simtit asa o sfarseala la ultima pagina, o toropeala placuta si nevoia de a reflecta asupra cuvintelor ce au prins viata in mintea mea, care imi confirmau ca, dupa gusturile personale, singurele care ma intereseaza, mi-a trecut prin maini o capodopera.

P.S.: Deci face si copii frumosi (vezi tipa din stânga). ”Please, be my daddy:)). Iti voi aduce intreaga mea ofranda oedipiana.” Lol, parca as fi una din tipele alea de care faceam baza cu Cristian, dar pana la urma am ajuns la concluzia ca e ok sa fii exaltata (si macar vorbesc de un autor care stiu ca ii place, chiar m-am gandit la el in timp ce am citit cartea). E prea mult cinism pe lumea asta, iar eu una mananc uneori portie dubla, de la care mi se face apoi greata. Am inteles ca la fel se intampla si in multe dintre cartile lui Paul Auster, pana la dizolvarea substantei narative. Abia astept sa verific afirmatia anterioara. Pun pariu ca nu-i asa, iar criticii fac uneori exces de zel. Oricum, nici nu cred ca se sinchiseste prea mult de ei, are milioane de cititori care il adora.

Anunțuri