Mr. Peanut – Adam Ross

„Mr. Peanut” isi merita cu prisosinta titulatura de cel mai bun debut american, cel putin din anul 2010, desi o carte atat de buna, rodul a peste un deceniu de munca, imbinare armonioasa a telentului, investigatiei, si inspiratiei, este vrednica de o absolutizare. Romanul exploreaza partea intunecata a unei casnicii, si are in centru presupusa crima a lui David Pepin, cercetat pentru uciderea sotiei sale, si cel cu care banuiesc ca scriitorul se identifica cel mai bine dintre personajele masculine principale. Scrierea nu este una liniara, ci construita pe secvente, iar autorul intercaleaza povestea a altor doua casnicii in structura romanului. Astfel, se impleteste in naratiune un episod semnificativ din istoria casniciei detectivului Hastroll, a carui sotie ramane efectiv in dormitor pentru o perioada nelimitata de timp, o desavarsire a expresiei „ma pun in pat, am o migrena” si prilej pentru acesta sa aiba un vis de potential criminal, precum si povestea lui Sam Sheppard, pornind de la cazul barbatului cu acelasi nume, o celebra crima conjugala de acum o jumatate de veac. In ultima, desi cartea nu are o cronologie conventionala, ca atare ordinea nu conteaza, felul inteligent si atractiv in care Ross isi expune propria versiune asupra faptelor a constituit pentru mine partea cea mai placuta a intregii lecturi, iar pentru el banuiesc ca a fost cea mai dificil de construit si asamblat, deoarece este destul de anevoios sa schimbi perceptia in alb si negru pe care opinia publica o are asupra presupusului criminal, un individ „distructiv si afemeiat” aruncand petele de culoare cu care literatura desavarseste tabloul realitatii.

Toate cele trei casnicii pun in discutie ideea de inocenta si vinovatie, precum si felul in care o casnicie se poate metamorfoza atat de spectaculos, de la un sarut tandru dimineata la farfurii aruncate in cap seara, de la dependenta la repulsie si, desigur, transformarea cea mai profunda, o balanta delicata ce oscileaza intre evolutie sau distrugere reciproca. Iata ce declara Adam Ross intr-un interviu din Evenimentul Zilei: „Într-o căsnicie călătorim împreună de-a lungul unei benzi Mobius a timpului, visând câteodată la evadare, la ieşirea din această buclă, o fantezie care, totuşi, ne-ar frânge inimile dacă s-ar împlini.” Nu-i de mirare ca autorul a introdus chiar un personaj cu acest nume in carte,  care mi s-a parut a fi un fel de observator acid si implacabil al cuplului marital si, avand in vedere ca e un ucigas platit, simbolul destramarii care pluteste asupra oricarei casnicii. Scriitorul nu stie secretul unei casnicii fericite, altfel, spune el, i-ar lua locul lui Oprah Winfrey, dar cu siguranta cunoaste ingredientele dezastrului in acest sufleu delicat, care se poate prabusi in orice moment. Ei, bine macar sa sotia lui are simtul umorului, si nu a divortat de el dupa ce a citit romanul, desi asemenea elogii literare o fac desigur sa munceasca ceva mai mult ca sa ii tina narcisismul sub control. Iar daca barbatii sunt si in roman destul de puternic ancorati in tarmul propriilor interese, nevestele sunt infatisate drept fiinte capricioase, care isi pot schimba dispozitia de la un moment la altul, si ce e nou in asta, ati putea intreba, insa ele sunt inzestrate si cu o profunda intelegere a realitatii, care de multe ori le scapa sotilor, si care este scoasa la iveala in momente cheie ale „razboiului” dintre sexe.

Este interesant ca Adam Ross a inceput sa scrie aceasta carte pornind de la un eveniment real, moartea verisoarei sale, care a inghitit un pumn de alune in fata sotului ei, intrand in soc anafilactic. Imediat dupa aflarea intamplarii de la tatal sau a scris trei capitole dintr-o suflare, dar i-au trebuit inca multi ani din propria casnicie, care atunci nici nu debutase, ca sa aiba „insight”-ul acela asupra naturii duale a mariajului pe care numai o privire din interior ti-l poate oferi. Autorul declara ca a adoptat metoda de scriere a lui Nabokov, si anume de creare separata a secventelor, pentru ca apoi sa realizeze punti de legatura intre acestea, tehnica foarte buna pentru a depasi un blocaj creativ, si intr-adevar cititorul sesizeaza cumva acest lucru, poate chiar mai mult decat in cazul prozatorului rus, insa capitolele sunt foarte bine legate intre ele, iar paginile alea multe (vreo 500) se intorc singure printr-o doza considerabila de suspans si de seductie si prindere in mrejele textului sau literar, ca un paianjen care isi construieste cu multa meticulozitate plasa. Regret ca nu stiu mai multe despre casnicie in general, despre acea crima faimoasa in particular, precum si faptul ca nu am vazut decat doua filme de-ale lui Hitchcock, la care autorul face referire intr-un capitol, pentru a intelege toate intertextualitatile din carte, pentru ca fiecare element te ajuta sa le descifrezi pe celelalte, ca un enigmatic si fascinant puzzle. Ca atare, consider ca, peste cativa ani buni, o noua lectura este obligatorie.