Pisicologie

(Precizez de la bun început că nu mă iau foarte tare în serios cu următoarea postare.)

Citeam undeva că pisicile care sunt adoptate torc mai puţin decât cele care au crescut alături de mama lor. Cu alte cuvinte, m-am gândit eu, pisicile care suferă o angoasă de separare torc mai puţin, deoarece torsul este o modalitate de a-şi arăta fericirea şi mulţumirea, care în al doilea caz nu este completă. M-am gândit imediat la veterana din casa mea, la Catutza, ce nu a părăsit plaiurile autohtone numite „Căsuţa noastră şi împrejurimile” ce toarce într-o frenezie, din orice, uneori chiar tâmp. Mama ei probabil a iubit-o pentru că şi ea şi-a îndeplinit rolul de mamă cu dedicaţie. Modelele, rolurile pe care le asimilăm în copilărie îşi vor pune amprenta mai târziu asupra vieţii noastre, şi de ce nu ar fi valabil şi pentru animale? Revenind la Catutza… la ultima sarcină mama i-a luat puii şi i-a dat prea devreme , înainte ca ea să fi încheiat alăptarea, iar apoi am sterilizat-o, şi pe ea şi pe fiica ei de 1 an, Kitty, ce nu apucase să ia pui.

Sechele presupun că au rămas pentru amândouă. Nemaivorbind de nefericirea ce a urmat imediat după ce s-a produs separarea, Cat a fost foarte tristă atunci când pisicuţa noastră metiş de albastră de Rusia, Pissa, a născut. Vederea puilor i-a reactivat toată acea suferinţă şi a devenit posomorâtă în momentele în care nu era apatică. Totuşi, se posta pe un scaun în faţa lor atunci când Pissa alăpta şi ar fi stat acolo ore în şir. Se autoînvinuia pentru pierderea puilor şi acum se pedepsea? Dovezile de masochism nu vor putea fi niciodată probate pe o necuvântătoare… din păcate. Cert este că în aceeaşi perioadă şi comportamentul faţă de  Kitty s-a schimbat, a devenit irascibilă şi agresivă atunci când se întâlneau, mult mai pregnant decât atunci când pur şi simplu se mai ciondăneau uneori, ca orice pisică. Prezenţa ei era o dovadă că ea era mamă, că ea avusese parte de acea suferinţă pentru că era mamă, aşadar era mai bine să dispară decât să îi reamintească aceste realităţi dureroase. Nu cumva acelaşi lucru se întâmplă cu multe mame care inconştient dau vina pe copiii lor pentru suferinţele pe care le îndură din cauza rolului conferit de naşterea lor? Într-un fel putem găsi o similitudine între simţul animalelor şi cel al copiilor, care îşi dau lesne seama atunci când nu sunt doriţi sau atunci când asupra lor se varsă sentimente materne negative, chiar şi atunci când mama nu îşi dă seama de acest lucru. Iar consecinţele pe termen lung sunt destul de grave pentru că el va transfera interacţiunile din această relaţie primară asupra înţelegerii lumii şi asupra raportării la această lume, pe care o va privi ca fiind primitoare sau dimpotrivă, ostilă.

Kitty. După ce ovarele i-au fost extirpate a început să se comporte ca un motan. Este agresivă, mai ales faţă de consoartele sale de acelaşi sex şi face pipi din picioare. Uneori îşi însemnează teritoriul, aşa cum am văzut doar la motani. Având în vedere că nu a fost împlinită ca femelă nici nu ar avea cum să toarcă, semn de mulţumire şi bunăstare. Incertitudinea cu privire al rolul ei a generat nesiguranţă afectivă. După ce m-am mutat înapoi la Craiova şi am început să petrec mai mult timp cu ea şi să-i arăt că o iubesc a început să devină ceva mai receptivă la aceste semnale de apreciere, de care ea are nevoie constant, nu doar sporadic.  În psihanaliză termenul pentru preferinţa faţă de comportamentul masculin şi adoptarea acestuia se numeşte invidie de penis. Bineînţeles că în cazul ei instalarea simptomului a fost favorizată de lipsa caracteristicilor feminine. Este cumva prinsă la mijloc. Nu poate să manifeste o minimă simpatie şi înţelegere faţă de celelalte pisici din casă de acelaşi sex, dar atunci când un motan vine să le „curteze” le apără cu înverşunare, din 2 motive spun eu: se comportă într-un fel ca un motan care apără teritoriul său iar pe de altă parte ca o pisicuţă geloasă, care vrea să pună piedici unui act sexual.

Lady este o pisică Exotic Short Hair pe care primii ei stăpâni au cumpărat-o dintr-un pet-shop. Binecunoscutele lacrimi ale persanelor formaseră sub ochişorii ei gălbui două bălţi maronii. Mi-o şi imaginez  în acea cuşcă neîncăpătoare, luată de la pieptul pufos al mamei sale pentru a sta zile în şir într-un hipermarket aglomerat şi gălăcios, în aşteptarea unui client care să plătească o sumă astronomică pentru ea. Nici măcar nu îşi terminase stagiul de „puiuţ”. A urmat apoi şederea într-un cămin în care stăpânii plecau dimineaţa şi ajungeau seara acasă. În tot acest timp ea stătea într-o cameră micuţă dintr-un apartament din Piaţa Alba Iulia şi zgâria canapelele şi tot ce era bun de zgâriat pentru a da toată furia aceea afară. Furia a dat-o însă pe ea afară din căsuţa neprimitoare dar călduroasă. A ajuns într-un apartament cu vedere la verdeaţă din Tineretului şi de aici la verdeaţa dintr-o curticică din  Craiova. Am încercat să îi dau toată dragostea de care eram în stare, dar e greu să ştergi urmele unei nevroze de abandon. Oricum persanele nu sunt nişte „personalităţi” excesiv de afectuoase, dar ea chiar trebuie să se simtă în deplină siguranţă şi să aibă încredere totală ca să toarcă, lucru care se întâmplă, cel puţin în ultimul timp, atunci când suntem singure şi ştie că poate să-şi manifeste sentimentele. Este foarte posesivă. A fost de ajuns o singură dată să se aşeze o altă pisică pe locul ei de la capătul patului ca să nu se mai culce niciodată acolo. Pentru că i-au fost de atâtea ori trădate sentimentele nu mai acceptă jumătăţi de măsură. Cel mai mult m-a impresionat faptul că a fost cea mai fericită şi şi-a manifestat iubirea faţă de mine în toată plenitudinea ei atunci când ne-am mutat şi ea pesemne a văzut că am luat-o cu mine şi nu a rămas acolo, abandonată din nou. Se ataşase şi de Pissa, pe care am găsit-o în faţa blocului, se dezmierdau, se jucau, dar atunci când au ajuns într-un mediu „competitiv” precum cel din Craiova, au lăsat treptat aceste semne de prietenie deoparte şi au permis egoismului şi luptei pentru atenţie şi supravieţuire să pună stăpânire pe comportamentul lor.

Culmea e că te-ai fi aşteptat la Pissa să aibă comportamentul cel mai dificil, având în vedere că am luat-o din stradă şi că era ceva mai sălbatică, mai ales la început. Treptat, s-a adaptat şi s-a ataşat de persoanele care au constituit noua ei familie. Raportat la viaţa obişnuită a oamenilor, putem spune că dacă ai o copilărie satisfăcătoare, lipsită de frustrări şi nesiguranţă şi primeşti de la părinţi „armele” pentru supravieţuire, acestea te vor ajuta să te adaptezi apoi în orice fel de mediu. Această pisică s-a simţit mai protejată în stradă decât se simţea Lady pe aşternutul pufos dintr-o cuşcă. La fel, putem întâlni copii proveniţi din familii sărace material dar bogate spiritual care sunt mai sănătoşi psihic decât cei care provin dintr-un mediu care le poate dărui doar ceea ce se poate cumpăra cu bani. În schimb Pissa nu prea poate să îşi îndeplinească obligaţiile de mamă pentru că avem o căţea care se comportă cu puii de parcă ar fi ai ei şi acceptă „concurenţa”(despre ea poate într-o altă poveste). Sau este posibil să fi preluat acest comportament de la mama ei, care deşi eu sunt convinsă că i-a dăruit multă dragoste, Pissa fiind o pisicuţă foarte dulce şi iubitoare, nu cred că i s-a dedicat în totalitate, fiind preocupată şi să… rămână în viaţă şi să facă rost de hrană. Sunt curioasă care va fi evoluţia la maturitate a puiuţilor, pe fondul în care chemările lor nu sunt întotdeauna auzite, poftele lor nu sunt întotdeauna satisfăcute.

Freud spunea că timpul petrecut cu o pisică nu e niciodată pierdut. O pisică pe divan ar fi o cauză pierdută… dar o prezenţă fermecătoare.