Pisicologie

19 Aug

(Precizez de la bun început că nu mă iau foarte tare în serios cu următoarea postare.)

Citeam undeva că pisicile care sunt adoptate torc mai puţin decât cele care au crescut alături de mama lor. Cu alte cuvinte, m-am gândit eu, pisicile care suferă o angoasă de separare torc mai puţin, deoarece torsul este o modalitate de a-şi arăta fericirea şi mulţumirea, care în al doilea caz nu este completă. M-am gândit imediat la veterana din casa mea, la Catutza, ce nu a părăsit plaiurile autohtone numite „Căsuţa noastră şi împrejurimile” ce toarce într-o frenezie, din orice, uneori chiar tâmp. Mama ei probabil a iubit-o pentru că şi ea şi-a îndeplinit rolul de mamă cu dedicaţie. Modelele, rolurile pe care le asimilăm în copilărie îşi vor pune amprenta mai târziu asupra vieţii noastre, şi de ce nu ar fi valabil şi pentru animale? Revenind la Catutza… la ultima sarcină mama i-a luat puii şi i-a dat prea devreme , înainte ca ea să fi încheiat alăptarea, iar apoi am sterilizat-o, şi pe ea şi pe fiica ei de 1 an, Kitty, ce nu apucase să ia pui.

Sechele presupun că au rămas pentru amândouă. Nemaivorbind de nefericirea ce a urmat imediat după ce s-a produs separarea, Cat a fost foarte tristă atunci când pisicuţa noastră metiş de albastră de Rusia, Pissa, a născut. Vederea puilor i-a reactivat toată acea suferinţă şi a devenit posomorâtă în momentele în care nu era apatică. Totuşi, se posta pe un scaun în faţa lor atunci când Pissa alăpta şi ar fi stat acolo ore în şir. Se autoînvinuia pentru pierderea puilor şi acum se pedepsea? Dovezile de masochism nu vor putea fi niciodată probate pe o necuvântătoare… din păcate. Cert este că în aceeaşi perioadă şi comportamentul faţă de  Kitty s-a schimbat, a devenit irascibilă şi agresivă atunci când se întâlneau, mult mai pregnant decât atunci când pur şi simplu se mai ciondăneau uneori, ca orice pisică. Prezenţa ei era o dovadă că ea era mamă, că ea avusese parte de acea suferinţă pentru că era mamă, aşadar era mai bine să dispară decât să îi reamintească aceste realităţi dureroase. Nu cumva acelaşi lucru se întâmplă cu multe mame care inconştient dau vina pe copiii lor pentru suferinţele pe care le îndură din cauza rolului conferit de naşterea lor? Într-un fel putem găsi o similitudine între simţul animalelor şi cel al copiilor, care îşi dau lesne seama atunci când nu sunt doriţi sau atunci când asupra lor se varsă sentimente materne negative, chiar şi atunci când mama nu îşi dă seama de acest lucru. Iar consecinţele pe termen lung sunt destul de grave pentru că el va transfera interacţiunile din această relaţie primară asupra înţelegerii lumii şi asupra raportării la această lume, pe care o va privi ca fiind primitoare sau dimpotrivă, ostilă.

Kitty. După ce ovarele i-au fost extirpate a început să se comporte ca un motan. Este agresivă, mai ales faţă de consoartele sale de acelaşi sex şi face pipi din picioare. Uneori îşi însemnează teritoriul, aşa cum am văzut doar la motani. Având în vedere că nu a fost împlinită ca femelă nici nu ar avea cum să toarcă, semn de mulţumire şi bunăstare. Incertitudinea cu privire al rolul ei a generat nesiguranţă afectivă. După ce m-am mutat înapoi la Craiova şi am început să petrec mai mult timp cu ea şi să-i arăt că o iubesc a început să devină ceva mai receptivă la aceste semnale de apreciere, de care ea are nevoie constant, nu doar sporadic.  În psihanaliză termenul pentru preferinţa faţă de comportamentul masculin şi adoptarea acestuia se numeşte invidie de penis. Bineînţeles că în cazul ei instalarea simptomului a fost favorizată de lipsa caracteristicilor feminine. Este cumva prinsă la mijloc. Nu poate să manifeste o minimă simpatie şi înţelegere faţă de celelalte pisici din casă de acelaşi sex, dar atunci când un motan vine să le „curteze” le apără cu înverşunare, din 2 motive spun eu: se comportă într-un fel ca un motan care apără teritoriul său iar pe de altă parte ca o pisicuţă geloasă, care vrea să pună piedici unui act sexual.

Lady este o pisică Exotic Short Hair pe care primii ei stăpâni au cumpărat-o dintr-un pet-shop. Binecunoscutele lacrimi ale persanelor formaseră sub ochişorii ei gălbui două bălţi maronii. Mi-o şi imaginez  în acea cuşcă neîncăpătoare, luată de la pieptul pufos al mamei sale pentru a sta zile în şir într-un hipermarket aglomerat şi gălăcios, în aşteptarea unui client care să plătească o sumă astronomică pentru ea. Nici măcar nu îşi terminase stagiul de „puiuţ”. A urmat apoi şederea într-un cămin în care stăpânii plecau dimineaţa şi ajungeau seara acasă. În tot acest timp ea stătea într-o cameră micuţă dintr-un apartament din Piaţa Alba Iulia şi zgâria canapelele şi tot ce era bun de zgâriat pentru a da toată furia aceea afară. Furia a dat-o însă pe ea afară din căsuţa neprimitoare dar călduroasă. A ajuns într-un apartament cu vedere la verdeaţă din Tineretului şi de aici la verdeaţa dintr-o curticică din  Craiova. Am încercat să îi dau toată dragostea de care eram în stare, dar e greu să ştergi urmele unei nevroze de abandon. Oricum persanele nu sunt nişte „personalităţi” excesiv de afectuoase, dar ea chiar trebuie să se simtă în deplină siguranţă şi să aibă încredere totală ca să toarcă, lucru care se întâmplă, cel puţin în ultimul timp, atunci când suntem singure şi ştie că poate să-şi manifeste sentimentele. Este foarte posesivă. A fost de ajuns o singură dată să se aşeze o altă pisică pe locul ei de la capătul patului ca să nu se mai culce niciodată acolo. Pentru că i-au fost de atâtea ori trădate sentimentele nu mai acceptă jumătăţi de măsură. Cel mai mult m-a impresionat faptul că a fost cea mai fericită şi şi-a manifestat iubirea faţă de mine în toată plenitudinea ei atunci când ne-am mutat şi ea pesemne a văzut că am luat-o cu mine şi nu a rămas acolo, abandonată din nou. Se ataşase şi de Pissa, pe care am găsit-o în faţa blocului, se dezmierdau, se jucau, dar atunci când au ajuns într-un mediu „competitiv” precum cel din Craiova, au lăsat treptat aceste semne de prietenie deoparte şi au permis egoismului şi luptei pentru atenţie şi supravieţuire să pună stăpânire pe comportamentul lor.

Culmea e că te-ai fi aşteptat la Pissa să aibă comportamentul cel mai dificil, având în vedere că am luat-o din stradă şi că era ceva mai sălbatică, mai ales la început. Treptat, s-a adaptat şi s-a ataşat de persoanele care au constituit noua ei familie. Raportat la viaţa obişnuită a oamenilor, putem spune că dacă ai o copilărie satisfăcătoare, lipsită de frustrări şi nesiguranţă şi primeşti de la părinţi „armele” pentru supravieţuire, acestea te vor ajuta să te adaptezi apoi în orice fel de mediu. Această pisică s-a simţit mai protejată în stradă decât se simţea Lady pe aşternutul pufos dintr-o cuşcă. La fel, putem întâlni copii proveniţi din familii sărace material dar bogate spiritual care sunt mai sănătoşi psihic decât cei care provin dintr-un mediu care le poate dărui doar ceea ce se poate cumpăra cu bani. În schimb Pissa nu prea poate să îşi îndeplinească obligaţiile de mamă pentru că avem o căţea care se comportă cu puii de parcă ar fi ai ei şi acceptă „concurenţa”(despre ea poate într-o altă poveste). Sau este posibil să fi preluat acest comportament de la mama ei, care deşi eu sunt convinsă că i-a dăruit multă dragoste, Pissa fiind o pisicuţă foarte dulce şi iubitoare, nu cred că i s-a dedicat în totalitate, fiind preocupată şi să… rămână în viaţă şi să facă rost de hrană. Sunt curioasă care va fi evoluţia la maturitate a puiuţilor, pe fondul în care chemările lor nu sunt întotdeauna auzite, poftele lor nu sunt întotdeauna satisfăcute.

Freud spunea că timpul petrecut cu o pisică nu e niciodată pierdut. O pisică pe divan ar fi o cauză pierdută… dar o prezenţă fermecătoare.

Anunțuri

18 răspunsuri to “Pisicologie”

  1. afreuda 19 August 2009 la 19:44 #

    De ce spui mai ca nu te iei in serios? Mi se pare foarte misto ce ai scris aici. Psihanaliza aplicata la pisici. E super tare.
    Sunt unii care se intreaba… dar oare animalele au psihic? Si eu le-as raspunde: normal ca au, se vede in comportamentul lor, si se simte prin faptul ca noi reactionam afectiv la ele. Si ei ar raspunde: da, dar de unde stii? Si eu as raspunde: la ce-mi trebuie sa stiu? E evident! 🙂
    Din ciclul: de unde stii ca ai 2 picioare? Pai tocmai, e evident!

  2. afreuda 19 August 2009 la 19:45 #

    A, si inca ceva. Am auzit de o chestie ciudata: cica psihoterapie pentru caini! Nu stiu detalii, dar mi-a trecut pe la ureche treaba asta. Ca nu stiu unde, nu stiu ce psihoterapeut nebun s-a apucat sa faca psihoterapie pentru caini. Poftim cultura generala! 🙂

  3. Carmen Corina 20 August 2009 la 00:20 #

    Mulţumesc pentru apreciere. Prima frază am scris-o aşa, mai mult preventiv, pentru cei care ar dori să pună la îndoială sănătatea mea mintală… din cauză că am luat subiectul în serios mai mult decât ar trebui.
    Bineînţeles că animalele au psihic, au gândire, afectivitate, etc, sunt sensibile şi scot la iveală şi acea sensibilitate din noi pe care nu vrem să le-o arătăm oamenilor ce ne-au rănit prea des. Cel puţin în cazul meu este valabilă ultima afirmaţie.
    Am auzit şi eu de psihoterapia pentru câini. Şi ştii ce? Pun pariu că e scurtă 😆

  4. afreuda 20 August 2009 la 10:00 #

    De ce crezi ca e scurta? Eu sunt curioasa care o fi tehnica… si scopul? Pana la urma ce vrei de la cainele ala? Mai bine tratezi stapanul. Ca si mama care isi aduce bebele la psiholog. Acolo trebuie tratati parintii, nu copilul. Sau, in fine, mai ales parintii, iar copilul… reparat ce se mai poate.

  5. Carmen Corina 20 August 2009 la 13:17 #

    Păi doar nu o să faci şedinţe de analiză cu patrupedul nu?
    Tehnica o fi secretă pentru că probabil nu este nici una bine definită. Cine ştie? Poate ăştia le aduc o femelă să îi mai destreseze şi spun că au aplicat nu ştiu ce tehnici cognitiv-comportamentale.
    În ştire era vorba de starurile de la Hollywood care vor să îşi vindece câinii la fel de celebri de traumele diverse produse de paparazzi.

  6. afreuda 21 August 2009 la 08:56 #

    a da? e vorba de traume produse de paparatzi? pai poate le-a intrat lumina-n ochi. 😆

  7. Carmen Corina 21 August 2009 la 10:32 #

    Păi pentru asta aveau oftalmologul personal, iar pentru un psihoterapeut prost avocatul personal, ş.a.m.d. 😆

  8. afreuda 27 August 2009 la 00:16 #

    Fii antena ca eu iti postez link la articolul asta pe cafe gradiva. Sa nu te sperii. 🙂

  9. delia 27 August 2009 la 14:05 #

    Felicitari Carmen!
    Imi plac animalele si am si doua pisici pe care le iubesc si le urmaresc zilnic. Te-ai pricepe de minune sa dai sfaturi celor ce detin animale de companie si ai fi si un bun psihoterapeut. Se vede cu cat de multa atentie si afectivitate ai studiat aceste pisici.
    Poate maine unii dintre noi vom aduce pisica in terapie ptr. a ne fi noua mai bine!

  10. Carmen Corina 28 August 2009 la 01:49 #

    *afreuda: Mulţumesc pentru link! Bineînţeles că nu am de ce să mă sperii. Surprize dintr-ăstea să tot fie… hehe.
    *delia: Da. Le-am studiat. Poate cu prea multă atenţie. Poate cu exces de afecţiune. Pentru că în momentul în care, zilele astea, pisica mea Lady a dispărut şi mi-am dat seama că sunt puţine şanse să vină înapoi am suferit enorm şi, în continuare, mi se pare că lumea s-a prăbuşit în jurul meu. Ştiu că pare o prostie şi că cei mai mulţi ar spune că „în fond, e doar o pisică” pentru mine nu e aşa. Am investit multe sentimente în pisicile mele, am proiectat în ele sentimente destinate altor fiinţe, aşa cred că se explică pasiunea mea pentru pisici. Şi animale în general. În plus, săptămâna viitoare trebuie să mă despart şi de Pissa pentru că mama a spus că nu o mai suportă. Chestia e că după ce a născut mănâncă foarte mult şi se urcă pe masă, intră în frigider cum l-ai deschis, dar asta cred că e pentru că alăptează şi pierde multe vitamine şi o parte din energie astfel, şi ea oricum a fost dintotdeauna foarte slabă. Nu mai intru şi în alte elemente de psihologia familiei (în traducere liberă „i hate my family”) că nu are sens, zău, păcat că animale nevinovate trebuie să sufere din cauza asta. Deci, e o perioadă de-a dreptul devastatoare pentru mine şi foarte dureroasă.
    Îţi doresc din tot sufletul să te bucuri de animăluţele tale, să nu vă despartă nimic. Ei, poate doar vreo nevroză uşoară rezolvată în cabinetele de psihoterapie ale viitorului…
    Aş putea spune că abia acum mi-am dat seama cât de mult înseamnă sufletele ăstea pentru mine dar aş minţi. Ştiam dinainte, de-asta e cu atât mai greu de acceptat.

  11. delia 28 August 2009 la 15:07 #

    Am luat cu noi in viata un bagaj mare de emotii. Unii dintre noi le au separate in doua buzunare diferite. Intr-unul sunt emotile de fericire, admiratie, compasiune, iubire, multumire si multe altele de acest fel. In alt buzunar sunt emotiile de frica, teama, tristete, pierdere, suferinta si altele.
    Nici nu vreau sa-mi inchipui cum ar fi fost viata mea daca as fi bagat mana doar intr-un singur buzunar.
    Cand mi-am ingropat primul motan sarit de la etaj, cateva zile nu am putut sa mananc. Al doilea motan nu l-am mai gasit ca sa-l pot ingropa. Al treilea motan l-au otravit vecinii si mama l-a ingropat in gradina iar peste el au crescut o gramada de urzici.
    Nu stiu daca am inteles candva de ce au trebuit aceste animalute care imi apartineau sa moara. Cand te gandesti cate alte animalute a nimanui mor pretutindeni, in fiecare clipa. M-au durut aceste pierderi fiindca stiam ca am investit si proiectat toata iubirea mea.
    Daca s-ar putea masura iubirea de care suntem capabili noi oamenii!
    Cu timpul mi-am dat seama ca pot iubi mai putin posesiv, ca pot iubi si oamenii si florile, dar n-am mai intrecut masura decat foarte precauta. Apoi am inteles ca atunci cand ti asa de mult la ele trebuie sa le protejezi la fel de mult ca si pe copii. Am luat toate masurile sa nu se mai repete istoria. Fiindca aveam de ales sa renunt la iubire sau sa invat cum sa iubesc.
    Si pentru ca asa de mult le iubesc, lumea a inceput sa ma iubeasca la plural, cu pisici cu tot!
    Si povestind acestea, ma gandesc draga mea Corina ca poti face multe pentru Pissa.

  12. Carmen Corina 28 August 2009 la 17:45 #

    Delia, m-au impresionat cuvintele tale. Acum ştiu că persoana căreia m-am adresat înţelege ce simt în momentele ăstea foarte grele. Ştii, cel mai mult doare că nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Şi continuu să o caut în fiecare zi. Măcar de aş ştii că a luat-o cineva şi că este încă în viaţă… Dar habar nu am de nimic. Derulez de zeci de ori în minte momentul în care era în curte pe scaun şi eu nu am lua-o în casă pentru că ea preferă să stea afară vara… Mă uit peste poze; am impresia că o zăresc… ca apoi să îmi dau seama că mintea îmi joacă feste.
    Sincere regrete pentru pierderea pisicilor tale. Am tras o cocncluzie din comentariul tău: că dacă pentru cele moarte sau pierdute fără să avem vreo culpă nu mai putem face nimic, pentru cele care sunt lângă noi merită să luptăm. Voi încerca să o păstrez pe Pissa în casa mea pentru că o iubesc foarte mult şi pe ea, iar dacă într-adevăr mă lupt cu morile de vânt şi nu am cum, mă voi asigura cel puţin că îi voi asigura un cămin iubitor. De fapt, cred că varianta potrivită în cazul acesta ar fi fostul meu prieten, de la care am insistat să iau ambele pisici şi care ştiu că ar primi-o cu tot cu puiuţi, cel puţin până se fac mai mari (acum au 2 luni)şi îi vom putea da spre adopţie. Dar eu sper că o voi păstra. Chiar mi se pare viaţa pustie fără animale. Nu ştiu alţii cum or trăi singuri.
    În viaţă pierdem multe, aşa e, şi suferim pe măsură atunci când am iubit cu nesaţ. Nu e un şirag de întâmplări fericite. Mai tragem şi câte un loz necâştigător din buzunarul cu necazuri. Cumva se echilibrează. Ar fi de neconceput fără el. După un timp poţi chiar să tragi nişte învăţăminte. Pentru moment însă poţi doar să suspini şi să te consolezi cu vorbele cuiva care a trecut prin aceeaşi situaţie. Mi-a făcut bine suportul tău. Mulţumesc.

  13. delia 28 August 2009 la 20:08 #

    La asa ceva ma gandeam si eu. Pissa nu este o cauza pierduta. Iar ptr. a deveni specialist in psihoterapia de animalute, Pissa e un caz bun de studiu.
    Sa auzim numai de bine, in timp ce pisicii mei fac galerie ptr. a o sustine pe Pissa 🙂

  14. Carmen Corina 28 August 2009 la 20:21 #

    Şi la pisici, ca şi la oameni, cel mai bine este SĂ PREVII. Tot ca în cazul bipezilor, şi patrupedele îşi clădesc temelia psihicului în copilărie. De aceea am ajuns la concluzia de bun simţ că primele luni din viaţă sunt cele mai importante şi că trebuie să le acordăm iubire şi îngrijire corespunzătoare, altfel ne vom mira de ce sunt apatice sau dimpotrivă, agresive.
    Pissa e lângă mine, îşi face siesta. Cu siguranţă v-ar mulţumi dacă ar putea. 🙂

  15. afreuda 30 August 2009 la 20:07 #

    @Carmen: ai zis la un moment dat ‘de ce ma afecteaza atat, e doar o pisica’, sau ceva in genul asta. Nu e adevarat. E pisica ta. Mie mi-a murit tatal. As fi putut oare sa ma apar de suferinta gandind ‘e doar un tata’? Normal ca nu. Te doare cand pierzi ce e al tau, cu-atat mai mult cand e vorba de fiinte vii. Ar fi patologic sa nu fie asa. Si, tot patologic este ca doliul sa se prelungeasca la infinit si sa se transforme in dispozitie depresiva. Dar pentru asta exista psihoterapie. 🙂

  16. Carmen Corina 30 August 2009 la 22:35 #

    Astă seară am aflat adevărul de la nişte vecini. Ai mei mi-au ascuns că de fapt O CĂLCASE MAŞINA. Şi puiuţii din burtică au murit, bineînţeles. Au îngropat-o în grădină. Sunt distrusă. Nici măcar nu îmi găsesc cuvintele. Dac-aş fi putut măcar să o mai ţin o dată în braţe… Era un înger, nu o pisică. Am plâns atât de mult că abia mi se mai văd ochii de cât de umflate am ploapele. Şi m-am zgâriat pe faţă destul de rău, de nervi.
    Îmi pare foarte rău pentru tatăl tău, sincer, moartea e o chestie pe care mi-am dat seama că pur şi simplu nu o accept, la nimeni.
    Nu ştiu cât de mult o să se prelungească doliul meu, dar în mod sigur prea curând nu o să-mi revin. E aşa dureros… 😦 😦 😦

  17. afreuda 30 August 2009 la 23:23 #

    😦 te cred. O sa-ti revii. Dar trebuie sa-ti tiii doliul. Adica sa-ti permiti suferi. Si eu am avut un motan. Pusone il chema. Ii era foarte drag lui tata. Imi dadeam seama cand vine tata acasa ca-l auzeam la usa vorbind cu Pusone. (el ii zicea Pisone, si ma amuza). Dupa ce a murit el mama a adus un caine, Pipo l-am numit, care nu s-a impacat cu Pisone, a inceput sa-l agreseze. Si dus a fost (Pisone). Il am in poze. Si tot asa, am auzit de la vecini cum ca, la un moment dat a fost calcat de o masina…

    Moartea… grea povara…

  18. joaidane 29 Iunie 2015 la 10:43 #

    „Freud spunea că timpul petrecut cu o pisică nu e niciodată pierdut” unde este sursa acestei informatii? In ce carte a scris el asa ceva sau in ce articol?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: