Îmi imaginez cum o ploaie torenţială de vară spală şi păcatele acestui blog: superficialialitatea, răutatea, ideile obsedante şi pe alocuri delirante, încercarea de captare a atenţiei prin titluri şi conţinuturi tabloidizate.
Dar de fapt nu vreau să şterg nimic, nu vreau să modific nimic, răul şi nimicnicia sunt o parte din mine şi cerneala virtuală trebuie să stea mărturie.
Prima mea leapşă, luată „cu japca” 😀 de la Geographu. Nu am socializat foarte mult pe bloguri ca să le primesc pe o farfuriuţă împreună cu un ceai fierbinte la micul dejun, aşa că m-am servit singură.
Sunt Carmen.
Aş vrea să fiu… mmm, super skinny.
Păstrez cărţile lângă fotoliu, să ajung la ele cât mai repede.
Mi-aş dori ca C. să fie iubitul meu.
Nu îmi place să fiu înconjurată de oameni superficiali şi cu mintea îngustă.
Mă tem de întuneric, de-asta iau pisicile cu mine în cameră.
Aud voci? Nu, sunt doar într-un stadiu incipient.
Îmi pare rău că mi-am pierdut aproape 4 ani din viaţă alături de P.
Îmi plac zilele petrecute acasă, închisă în cameră, citind fără oprire o carte captivantă.
Nu sunt Citește în continuare
„Saraca… Si nu l-ai parasit pe nenorocit? Pari sa meriti ceva mai bun” (parcă aşa mi-ai sugerat).
Ei bine, s-a întâmplat minunea, chiar ieri am luat această înţeleaptă decizie, chiar în a doua zi de Crăciun. Astăzi mă mut. Partea asta e cea mai complicată. Ah, şi venitul acasă, datul de explicaţii, acomodarea cu un nou stil de viaţă. Dar merită. Atunci când lucrurile o iau razna şi mai ales când cel de lângă tine nu este persoana alături de care ai început relaţia, ei bine, atunci trebuie să-ţi faci frumuşel bagajele şi să pleci, oricât de dureros ar fi (şi oricât de multe bagaje ai avea… ) Deocamdată parcă nu conştientizez pe deplin însemnătatea acţiunii mele. Cumva mă linişteşte să ştiu că el a grăbit lucrurile. Că s-a purtat în aşa fel încât să mă determine să plec. Aseară a fost una dintre cele mai urâte seri din viaţa mea. Îmi face bine să ştiu asta. Să ştiu că a fost o jigodie. Şi că nu mai puteam face nimic pentru a salva relaţia. De fapt, tot ce s-a întâmplat nu a fost decât o cireaşă de pe un tort de mizerii pe care a trebuit să-l înghit felie cu felie în ultimul timp. Dacă aş da mai multe detalii aş pune cititorul acestui blog într-o ipostază ingrată, deoarece ar trebui să vorbesc despre lucruri care nu au mai fost menţionate aici, şi pe care probabil nu le-ar înţelege.
3 ani şi jumătate din viaţa mea… gone. The end of an era.
Aş vrea ca durerea să se scurgă pe povârnişul sufletului meu, aş vrea ca în curând să mă simt ca lacul Snagov dacă ar fi curăţat de toate deşeurile. Deocamdată mă simt ca un lac ce a secat complet.
Observ că de fiecare dată când am treburi multe şi presante, şi evident generatoare de stres, articolele de pe blog se înmulţesc. Dacă ar fi să se dea un premiu pentru eschivare şi continuă amânare (termenul de „procastination” îmi este mult mai drag, e ciudat şi freaky aşa ca mine) eu aş lua Oscarul. Pentru anumite chestiuni am dezvoltat chiar obsesii. Mă gândesc încontinuu la ele şi nu reuşesc să le îndeplinesc. Nu ştiu dacă este abulie (lipsă de voinţă) sau pur şi simplu eu îmi propun lucruri fantasmagorice. De fapt, în ultima categorie ar trebui să fie incluse lucrurile pe care nu eşti în stare să le realizezi, chiar dacă TOŢI ceilalţi reuşesc… doar suntem unici, speciali, şi evident comitem toţi erori şi ne autodezamăgim, dar să avem măcar consolarea că până şi eşecurile noastre sunt unice şi speciale.
Deci… ce „procastinez” eu în acest moment? Păi, o sarcină care EFECTIV (cel puţin aşa am impresia) îmi prăjeşte creierul. Trebuie să scriu notele de la sfârşitul cărţii pe care am tradus-o, bibliografia cu alte cuvinte, 20 de pagini, nici mai mult, nici mai puţin. Dacă trebuia să traduc 40 de pagini şi nu eram aşa de amărâtă. Pentru că îmi FOLOSEAM creierul, acum sunt un simplu xerox şi asta mi-l prăjeşte la foc mic, mic, precum ritmul în care tastez. Am terminat 3 pagini din 20… e bine… ce bine că dead-line-ul e abia vineri. Iar mâine… e vineri. Nasol. M-am ars 😦
Litere Pervazive 
Comentarii